După aceea, semnând actele de recunoaștere a vinovăției iluzorii, am așteptat decizia lor. Nu s-a lăsat mult așteptată. Fără nici o judecată, după o confruntare cu un fost coleg , care ne-a denunțat, pe numele de Cherdiv, am fost anunțat că sunt condamnat la 10 ani de detenție în lagărele de regim strict ale Gulagului.  Am fost dus rând pe rând în închisorile de tranziție din Bendez, Odesa, Moscova, Nijnii Novgorod, Ruzaevca, Kazan, Sverdlovsk, Petronavlovsk și la urmă, debarcat din vagonul special la Djez-Cazgan (în limba localnicilor ? cazanul de aramă) din Kazahstan, în lagărul 392/4.

          Acolo am fost dus la muncă grea în calitate de ocnaș la extragerea minereului de cupru și la construirea instalațiilor aferente minelor  de cupru. Regimul era foarte sever: bătăi de joc și percheziții zilnice, hrană extrem de proastă și necalorică, în timpul liber închiși sub lacăte. Ca un exemplu al comportării călăilor, descriu faptul următor: la un ger de circa

30° C am fost scoși la câmp să săpăm un canal de vreo 20 metri. Eram 20 de inși, toți deținuți politici. Ni s-au înmânat pentru lucru vreo cinci lopeți și vreo două târnăcoape. La protestele noastre că înghețăm, șeful de regim ne-a declarat de șleau: ?Noi suntem aici puși nu numai să vă păzim, ci ca să bem sângele vostru?. De-abia după moartea lui Stalin regimul a devenit mai slab, ni s-au permis mai mult de două scrisori pe an și colete cu alimente. Ni s-a dat voie să avem și o cantitate redusă de bani câștigați din munci grele.

          La toate plângerile noastre ni se răspundea că totul e corect și că nu ne vom putea vedea nici rudele, nici părinții niciodată. La sfârșitul anului 1955 am fost încărcat din nou într-un vagon special pentru deținuți și după o pelegrinare prin mai multe închisori de tranzit, am fost adus din nou la Chișinău. Aici, la închisoarea internă a KGB, am fost din nou supus anchetării de către anchetatorii Zatica Zacora și alți călăi, după care  actele au fost trimise la Moscova. La sfârșitul lunii ianuarie 1956 a venit decizia: să fie eliberat prin reducerea timpului de detenție. La ieșire mi s-a înmânat o adeverință în care scria: elibearat de organele KGB ului, și mai mult nimic.

           Cu această adeverință am ajuns să fiu ostracizat fără nici un fel de drepturi  și să nu fiu primit nicăieri la lucru.

          Cu chiu cu vai m-am angajat în calitate de electrician la fabrica de materiale de construcție , la Buldânka în regiunea Odesa, unde am muncit timp de trei ani. Apoi, considerând că situația a devenit mai accesibilă, am revenit la Chișinău și am intrat în câmpul muncii la Institutul de Cercetări Științifice  în domeniul Construcției de Aparate Electrice. Însă și de rândul acesta nu am fost lăsat în pace. Un colonel KGB, pe numele de S.I. Popov, mi-a declarat  că am fost și am rămas dușman la poporului și am fost poftit să plec de la institut în anul 1968.

          Imediat după aceasta, am intrat la lucru la Institutul de Proiectare și Construcții în domeniul Industriei Alimentare, unde am muncit în calitate de inginer până la ieșirea la pensie, simțind permanent suflul rece al KGB ului în spatele meu.

          În prezent, eu fiind reabilitat, primesc o pensie de 16 USD pe lună și unele înlesniri, pe care le aveam după reabilitare, mi-au fost anulate de conducerea actuală.

Mai amănunțit nu sunt în stare să scriu, deoarece după cele expuse mai sus, presupun că voi fi nevoit să-mi vin în fire în cursul a câtorva zile.

În confirmarea celor spuse, semnez. 

                                                          Abag?.

20.01.2003