Sub coperta de un albastru celest ca un afiș de vacanță, pe care însă două mari amprente digitale, tot albastre, de-a stânga și de-a dreapta, îl tulbură insidios, admirabila carte a Sandei Golopenția, ca un ghid dantesc, în ciuda zonelor de teribilă umbră în care ne scufundă, aduce un mesaj nu de disperare (cum poate ne-am aștepta) ci de speranță. La capătul tunelului, în aer liber, încercăm să înțelegem întunericul prin care am trecut și peisajul în care  ne aflăm.  Cartea de față își propune  să reconstituie, cu  respirația ei imediată, "viața de toate zilele" a unei familii: bunică , mamă, frate, soră, în România postbelică, în ultimele luni înainte de arestarea tatălui. Anton Golopenția a fost ridicat de "doi prieteni", de la Biblioteca Academiei unde se ducea zilnic să citească, în 16 ianuarie 1949. Pur și simplu nu s-a mai întors  acasă. Șters de pe fața pământului. "Noi nu știm nimic, ne e luat, dispare, cu servietă, cu palton."  [1].

     Cum era îmbrăcat? încearcă să-și amintească fiica lui peste ani. Va fi fost în paltonul gri închis, cu fularul colorat,  în vesta de tweed verzui ori în costum? În timpul anchetei , le-a purtat în celulă, cu paltonul s-a învelit până când s-a zdrențuit. Dintr-o fotografie de la pagina 403  ne întâmpină o față frumoasă, fermă, gravă, cu privirea limpede și directă, privirea unui inocent: Anton Golopenția în anul 1946. E o fotografie fără pretenții, făcută "la minut", probabil (după ștampila din colțul de jos) o poză de legitimație. Alte câteva instantanee ne aduc sub ochi familia, copiii, care în momentul arestării aveau: fetița, Sanda,  nouă ani iar băiețelul, Dănuț, vreo șase.  La întrebările lor despre tatăl inexplicabil absent (până atunci îl însoțeau la cumpărături, la coadă la Alimentara, la pâine, la gaz, mergeau cu el la plimbare, pe străzi, în parc, în vreo pădure de la periferia Bucureștiului, în vreun sat unde reușeau să găsească câțiva struguri) , li s-a răspuns la început că e bolnav, "la spital". O tentativă a adulților, curentă în anii aceia, de a-i cruța pe nevârstnici de unele aspecte prea crude ale epocii lor. Iar mai târziu, când copiii au crescut și (inevitabil) au aflat, s-a instaurat tăcerea, între ei și față de ceilalți. "La terminarea studiilor eram doctor în tăcut", își amintește Sanda [2].

     În septembrie 1951, un necunoscut sună la  ușă și o informează grăbit pe mamă că Anton a murit, să se ducă deci urgent la Morgă. "Mama s-a dus, l-a văzut, a comunicat  medicilor, care nu o cunoșteau, identitatea celui decedat, și a plecat să cumpere un sicriu. Când s-a întors, tata dispăruse. Dispăruse în moarte, așa cum dispăruse în viață..." [3]. Dincolo de oroarea faptelor, recunoaștem aici una din  caracteristicile regimului comunist: obsesia secretului, ștergerea urmelor. Contracarată  însă de o altă caracteristică: un uriaș aparat birocratic. În arhivele Securității au fost depozitate tone de hârtii și dosare. Probabil din principala preocupare a conțopiștilor, mai ales sub dictatură, de a fi "acoperiți".

     În 1980, Sanda Golopenția s-a expatriat în Statele Unite și  foarte curând a fost invitată să țină cursuri la Universitatea din Providence (unde lucrează și în prezent).   După 1989, ca mulți alții din diaspora română, s-a reîntors regulat în țară, simțindu-se solidară cu destinul ei. Prima ei grijă a fost să adune și să publice vastele lucrări ale tatălui ei, sociologul Anton Golopenția (din școala lui Dimitrie Gusti), și ale mamei ei Ștefania Cristescu-Golopenția (scrieri etnografice și memorialistice). Doi oameni striviți de istorie readuși postum, cu dragoste și fidelitate filială,  în conștiința publică: "Volumele pe care le-am, nu atât editat, cât construit bucată cu bucată începând din 1997 sunt cărți care găzduiesc mulțimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el le fusese retezat."[4].

     Să ne închipuim însă șocul și tulburarea Sandei atunci când, printre nenumăratele hârtii și dosare rămase după ai ei, îi cade sub ochi o mărturie unică: fișele redactate zi de zi, oră de oră, pentru șefii lor de către informatorii care l-au urmărit pe Anton Golopenția în cursul a două filaje, încheiate cu  închisoarea și cu moartea: de la 15 aprilie până la 14 mai 1948 și de la 5 octombrie 1949 până la 16 ianuarie 1950. În total 129 de zile de "viață cronometrată": "Îmi  amintesc că așa făceam și eu în fișele de observație colectivă sau individuală , pe teren la nunți sau înmormântări sătești, atunci când lucram la Institutul de Folclor" [5] . Acest profesionalism al cercetării metodice exhaustive  se vădește și în abordarea și structurarea fișelor de filaj. Organizate în succesiunea lor de mâna vigilentă a autoarei, aceste note de urmărire și note informative sunt reproduse întocmai. Cenușia lor uscăciune administrativă este însă consecvent întreruptă, suspendată, acompaniată de reflecțiile Sandei Golopenția, cu spontaneitatea lor de re-trăiri intens afective, pline de emoție și culoare, care șerpuiesc pe lângă, sau întretaie, rapoartele informatorilor. Astfel se constituie un fel de "text secund", care își desfășură  neprevăzutele inflorescențe folosind informațiile furnizate de filatori. "Securitatea a consemnat cu acribie mecanicistă fața exterioară a vieților noastre" Ei bine, acum, "securiștii sunt aduși să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o parcurgem către amintirile vieții de după război, din anii bolșevizării României. Rapoartele lor sunt metronomul care ritmează textul de față, dând osatură zilelor, canavaua pe care se dispun amintirile. Ele declanșează, de multe ori , rememorarea. Întrucât nici un om în toată firea nu s-ar apuca să noteze pas cu pas unde a mers, la ce ore și în cât timp, de-a lungul zilelor mai multor luni de viață, dar ei au făcut-o, fiind plătiți pentru asta, iată că putem privi, cu ochi de furnică, la un răstimp altfel imposibil de separat de pasta anilor 1948-1950"[6] .

     Astfel, în cursul acestei "colaborări inversate", treptat se conturează în carte, grupul filatorilor, personaje fără chip abia întrevăzute în umbra în care se mișcă și acționează. Autoarea învață treptat să le discearnă "vocile", gradele lor de umanitate/inumanitate, momentele de slăbiciune. Relația de o intimitate ambiguă dintre urmăritor și urmărit, vânător și pradă o fascinează. "Noi, oricum, ne-am plimbat... Dar ei, urmăritorii, unde erau, de unde ne priveau, cât se canoneau schimbând tramvaie și direcții?"(p. 102). "Unde erau filatorii" (p. 106). "Mașina sau cel puțin filatorii se aflau probabil în curtea Bibliotecii, - sau în spatele clădirii , mașina și pe sub duzi urmăritorii" (p. 138). "Pot visa la nesfârșit la modul în care urmăritorul de serviciu mergea prin pădure, alături de noi, se strecura după copaci, strângea ghindă,se pitula după tufișuri, își așternea o pătură sau, dacă era neechipat, haina, ca să zăbovească plauzibil la soare, la umbră, atunci când ne opream" (p. 120). ?Se vorbește despre imagini filmate prinse din zbor, la distanțe mari în timp și spațiu. Cam așa se întâmplă și cu vorbele  tatei, câteva,care ajung prin urechi de filator, până aici, la Providence, într-o zi ploioasă a secolului XXI, în care stau și mă întreb la ce se vor fi referit, cu ce prilej vor fi fost spuse. Funigei lexicali de cursă lungă. Clipe de articulare reală, conservate în zgura notelor de filatură. Avuția mea negativă, târzie, greu acumulată? (p. 134). Sau, accidental, un schimb de priviri: "Stăteam pe balcon și ne uitam la cer... Așa va fi stat și tata. Sau, cine știe, se uita la filatori, care se uitau la el"(p. 57). 

     Referitor la cartea Sandei Golopenția, în unele din excelentele cronici apărute în decembrie și ianuarie (de o mare finețe și subtilitate a analizei), s-a vorbit despre un demers de tip proustian și de fișele informatorilor ca de un fel de "madlene otrăvite", care excită, corozive,  memoria involuntară  și o silesc să reactualizeze anume fapte din trecut. Desigur, orice proces de recuperare a amintirii/uitării  trece prin etape similare și repetă un gest esențial: extragerea din adânc a unei imagini ascunse. Numai că lui Proust, madlena muiată în ceai și degustată pe limbă nu-i furnizează nici o informație, ea e numai semnalul slab, abia perceptibil, al unei scene uitate, pe care el, cu înverșunare, trebuie să o redescopere. Dar în cartea de față, în  această "căutare a tatălui pierdut", tocmai excesul de informații mecaniciste, stupoarea "vieții cronometrate" , stârnesc  nevoia întoarcerii la senzația inițială, la imaginile prime, trezind izvoarele adormite ale altui timp și declanșând curgerea domoală a memoriei peste pajiștile fermecate ale copilăriei.

      "La ora 10,55 A.G. iese de acasă împreună cu cei doi copii ai săi și pe jos merge pe diferite străzi din cartierul Cotroceni și Școala de Război, apoi pe lângă calea ferată  [?] până la uzinele Grozăvești , apoi se înapoiază pe Cheiul Dâmboviței până la grădina Botanică." (Nota din 2 mai 1948) [7]. Cum a fost penultimul nostru Paște împreună? se întreabă autoarea pe paginile următoare. "Ne-am plimbat, aflu, cu tata de pe la 11 dimineața până pe la 1 și jumătate. Am zăbovit în Grădina Botanică. Locul nostru preferat era o zonă mai sălbatică a grădinii unde se afla o baltă cu melci de forme ciudate și, nu departe, o pantă printre pini cu ace mirositoare, pe care o luam la vale cu sentimentul marii aventuri" [8]. Când mergeau împreună pe jos la școală, tata le născocea copiilor tot soiul de distracții.  Erau anii în care se mânca mămăligă dimineața, la prânz și seara. Resturile de mămăligă, bunica le dădea copiilor pentru castorii și căprioarele din Cișmigiu. Castorii se lăsau greu văzuți, dar căprioarele se apropiau. "Întindeam palma cu mămăliga rece, botul lor o prelua delicat, tata privea" [9].   Cu zece zile înainte de arestare, informatorul de serviciu notează impasibil, pe 6 ianuarie 1950: Anton Golopenția se întoarce la prânz acasă și găsindu-i pe copii în stradă, jucându-se cu o sanie în fața casei, "îi plimbă cu sania". [10]. Ultimă scenă idilică, cu strigăte și bucurie de copii, captată sub umbra lungă a proximei distrugeri. Ca în paginile finale din Frații Karamazov, peste toate se așterne, albă, ninsoarea, acoperind  cu puritatea ei  iluzorie noroiul, mizeria, crima.   

     Într-o seară din iarna 1950, venind de la școală, fetiței Sanda i se pare că-și vede tatăl prin fereastra beciului, spărgând lemne: părul ondulat, zgomotul toporului.  "Auzisem și văzusem ce nu avusese cum fi? Un fapt incomunicabil, între realitate și vis"[11]. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, enigma avea să se dezlege: în dosarul de anchetă din Arhivele SRI al unui prieten al familiei, acesta declara că, pe 15 -16 martie, se dusese să spargă lemne de foc pentru bunică, mamă și copii. Așadar nu fusese nălucire. Dar nici miracol: ipotetica întoarcere acasă nu va avea loc niciodată, imaginea tatălui, un moment întrupată, se destramă definitiv și se refugiază în depozitul impalpabil al memoriei. De unde însă, mereu juvenilă, revine persistent, dincoace de granițele dintre vii și morți, dincolo de separare și nimicire, în amintire: "Tata cobora scările fugind și, ieșit în curtea dintre cele două blocuri, se întorcea reflex către blocul în care locuiam și îi saluta, ridicând ușor pălăria, pe toți cei aflați la ferestre"[12] . Într-un rând, trecând  prin Cișmigiu cu fetița de mână, încălcând o interdicție pentru a-i împlini o dorință, tatăl  rupe o ramură dintr-un copăcel înflorit și i-o dă. Dar regal, gândise fetița, cu riscuri, dintr-un copac care nu le aparținea. ?De atunci, ori de câte ori trec prin locul acela (unde pomul dăinuie și probabil înflorește tot minunat), îmi amintesc de bucuria și mândria înspăimântată dintr-o primăvară de demult?[13]. Pe malul Dâmboviței, pe panta care ducea spre apă, creșteau maci. Pentru a-și convinge copilul că macii au patru petale și nu cinci, sărind ușor peste gardul de metal și luând-o la fugă, tata culesese un mac. Dacă închidem ochii, îl putem întrezări, venind spre noi. Ține în mână macul fragil, înrourat. Da, are patru petale.   

                                                                     *  *  *  *

N O T E

     1. Sanda Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele. București, Curtea Veche, 2009, p. 286.

     2. Ibidem, p. 383.

     3. Ibidem, pp. 375-376.

     4. Ibidem, p. 384.

     5. Ibidem, p. 50.

     6. Ibidem, pp. 5-6.

     7. Ibidem, p. 55.

     8. Ibidem, p. 57.

     9. Ibidem, p. 38.

   10. Ibidem, p. 277.

    11. Ibidem, p. 368.

    12. Ibidem, p. 96.

    13. Ibidem, p. 39.