Nu cred că greșesc dacă voi înscrie această lucrare în ciclul de volume având ca subiect deținuții politici de pretutindeni, între care ?Fenomenul Pitești? (Virgil Ierunca), ?Morminte vii? (Nistor Chioreanu), ?Coborârea în iad? (Neculai Popa), ?Tragedia Pitești? (Constantin Merișca), ?Et Ego. Sărata-Pitești-Gherla-Aiud? (Viorel Gheorghiță), ?Experimentul Pitești? (Traian Popescu) etc.

 ?Memoria lacrimei? este o carte închinată suferinței omenești și aparține profesorului nonagenar Nicolae Enescu, care-și narează patimile întinse pe parcursul întregii sale vieți. Dar nu numai ale sale, ci și ale multor altora, elite ale vieții culturale, politice ori militare românești interbelice ? precum Istrate Micescu, Nichifot Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Eminescu, generalii Mociulschi și Carlaonț ? pe care avea să-i întâlnească în închisoarea de la Aiud.  

Avem în față o lucrare ?grea?, dar nu la propriu, prin numărul celor 154 de pagini, ci prin mesajul său. Scrisă cu multă naturalețe și într-un limbaj ușor de înțeles, cartea se lasă însă greu dusă la capăt, oferind o lectura nu tocmai ușor de ?digerat?.

Dacă era necesară apariția sa? Răspunsul este categoric DA. Personal, cred că orice carte editată e binevenită, pentru că reprezintă opinia unui om și acest lucru trebuie respectat. Efortul autorului, ca la venerabila vârstă pe care o are să dea naștere unei astfel de lucrări, înghițind încă o dată lacrimile sărate și amare ale unei dureroase întoarceri în timp, este mai mult decât lăudabil.

Structurată în patru părți ? Memoria lacrimei, Familia, Despre Nicolae Enescu, Addenda ? cartea impresionează cel mai mult prin caracterul tulburător în care autorul își descrie propria viață, având o copilărie chinuită, o adolescență plină de lipsuri, o tinerețe și maturitate cu multe suferințe și nedreptăți.

Mărturisesc că emoția provocată de parcurgerea acestei lucrări mă stăpânește și în aceste momente, când scriu rândurile de față și deși ar părea neortodox, voi apela la fragmente alese din cartea autorului pentru a vă înfățișa o realitate, dură, crudă, născătoare, în mod paradoxal, de sentimente înălțătoare.

Copilăria, adolescența, prima tinerețe :

?Nașterea mea (?) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare ce avea să mă aștepte pe pământ? (?)?.

?Murind tata, a pierit și copilăria mea (?)?.

?În fiecare sâmbătă veneam de la Vâlcea, să-mi văd mama (?) Drumul, 25 de km, îl făceam pe jos (?) Mama era cu gheata mea în mână și se uita prin ea: ?Cum să nu plâng? Nu mai ai pingele! Calci direct pe pământ! ? (?)?.

?Studenția mea a fost o perioadă de mari lipsuri: nu aveam casă, nu aveam masă, nu aveam cu ce să îmi cumpăr cursuri. Dormeam prin sălile de așteptare ale Gării de Nord, pe la colegi, mâncam la cantina șomerilor (?) În sala de curs nu mă dezbrăcam pentru că zdreanța de pardesiu acoperea alte zdrențe: haina și pantalonii (?)?.

?Păcatul?

?Ajunși acasă (?) percheziția a continuat  în podul casei unde au găsit opt arme: 4 carabine și 4 arme de vânătoare. Le strânsesem pentru partizanii din Munții Argeșului (?)?

Calvarul

?De la Craiova m-au transferat la Aiud [anagramat IADU sau IUDA ? n.r.]. De la Pitești la Aiud era ca din iad în iad. Cei șase ani de închisoare de aici  au fost ani de tortură, aici am primit bătăi la tălpi, lovituri de cravașă, de pumni, de bâte, de bocanci, celule strâmte, fără geamuri, numite ?neagra?, celule cu apă pe jos, foamete, frig, boli, lipsa medicamentelor, oameni-schelete, muribunzi, cinci morți pe zi, cadavre aruncate în tomberon și răsturnate în groapa comună, sulă înfiptă în tălpi pentru a se verifica decesele (?)?.

?Duminica dimineața, nu terciul era așteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în șoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanțuri (?) Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele; poeziile lor ne-au ținut de foame (?).

?Sărac sunt, Doamne sărac?

Sărac în celulă, sărac întru toate.

Lihnit sunt și foamea mă taie:

Vreau sâmburii ce-ți cad de la masă,

Vreau tot ce arunci la gunoaie?

(Radu Gyr)

?Eram la a doua congestie [pulmonară ?n.r.]. Slab, foarte slab, de șoldurile mele puteai să agăți câte o traistă. Numai Dumnezeu și rugăciunile închinate Lui m-au ținut în viață (?)?.

Și era nevoie de amândouă: de poezie și de rugăciune. Nici un menajament, nici o alinare; brutalizări dincolo de închipuirea umană, chiar în fața muribunzilor. Exemplul ?verdictului?  dat de Lulu, ofițerul politic de la Aiud, lui Istrate Micescu, aflat pe patul de moarte ?Eu știu ce ți-ar trebui ție, mă banditule, patru scânduri [nu medicamente ? n.r.]. Și-o să ți le dăm în curând.? este mai mult decât grăitor.

Viața de după calvar?

avea să fie și e ea o luptă continuă cu un sistem care nu putea aprecia oameni precum Nicolae Enescu. Eliberat de la Aiud la 28 aprilie 1954, după ?numai șapte ani?, cum însuși va spune mai târziu (raportându-se la Corneliu Coposu), avea să ia drumul Bărăganului pentru a putea să-și ajute familia rămasă acasă la Curtea de Argeș. Urcând treptele ierarhice ale noii orânduiri, de la îngrijitor de porci, șef de atelier de împletituri (comuna Mănăstirea ? Bărăgan), ziler și culegător de fructe, la Curtea de Argeș, unde revine în anul 1965 ? fiind considerat ca ?irecuperabil? pentru învățământ ? ,  apoi muzeograf la Muzeul Orășenesc, profesor de limba română la Seminarul Teologic și de limba franceză la Liceul Teoretic ?Vlaicu Vodă?, ajunge, in cele din urmă, pensionar ?cu drepturi depline?: ?Pensia mea ca profesor (?) 1.126.500 lei, și asta în urma unei majorări?.

Concluzia: o viață de om așa cum a fost, cupă de venin băută până la fund. Nimic mai adevărat: ?Nașterea mea (?) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare ce avea să mă aștepte pe pământ? (?)?.

Cinste autorului pentru efortul său, cinste celor care au făcut posibilă apariția acestei lucrări: Ionel Cristescu-Mușătești, Dumitru Augustin Doman, Ghorghe Păun și în special Jean Dumitrașcu ? neobosit promovator al culturii autentice în toate formele sale.

Narcis Gherghina