După noua, ani de prizo­nierat in URSS, evocați în volumul Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Radu Marculescu (născut în 1915, în București), reîntors în țară, este arestat la sfârșitul lui octom­brie 1959, cunoscând astfel, după Gulagul sovietic, pe cel romanesc. M-am întrebat ce poate simți un om sau, mai exact, ce forță interioară tre­buie să aibă, pentru ca, abia ieșit dintr-o teribilă încercare, să o cunoască într-o nouă ipostază. Dl Radu Mărculescu a avut această capacitate de rezistență și a mai străbătut cinci ani de închisoare, fiind eliberat in 1964. 

Intelectual cu preocupări literare și filosofice, dl Radu Marculescu este slujit și de un evident har literar, care conferă amintirilor sale din temnițele țării natale și o valoare bele­tristică (Mărturii pentru "Judecata de Apoi" din Gulagul românesc, București, Ed. Aldine, 2005, 264 p.). Reconsti­tuind, din memorie, dialogurile, relatând cu o mare forță de evocare, oameni și întâmplări, însoțind narația de comentarii succinte, dar de substanță (ca, de pilda, cele despre apocata­stază), dl Radu Mărculescu a scris o carte care, deși consacrată unui capitol dureros al istoriei românești, se citește, oricât ar părea de surprinzător, cu încântare. Încântare, când constați superioritatea omului de caracter și de voință - cum este și autorul - asupra aparatului represiv, al cărui obiectiv era să-l zdrobească. Mai mult, în acest infern, umorul nu-l părăsește, și autorul relatează (o auzise de la Eugen Măgirescu) o întâmplare - să-i  zicem de haz?  - lămuritoare pentru un anumit fel de a gândi a unei categorii de deținuți. Un grup de "politici" național-țărăniști, încurajați de revoluția ungară din 1956, se certau, în timp ce stăteau la rând pentru un consult la cabinetul medical, pentru portofoliile ministeriale, din "guvernul" alcătuit de ei. Controversa era în privința acordării "Finanțelor" și "Internelor". Un domn izbuti să-și convingă, în cele din urma, colegii, care îl voiau la "Interne" să primească, "Finanțele":

    Alteori, cele auzite în închisoare se plasează în registrul tragic. Fostul diplomat rus Scepkin Șubin a relatat gestul admirabil făcut de Elena Bagdat, fiică de colonel, intrat în Mișcarea legionară, care, aflată la Iași, când Carol al II-lea a ordonat represaliile de după asasinarea lui Călinescu, auzind că între cei trei legionari, care urmau să fie executați în județ, era și un cizmar, tată a cinci copii, s-a oferit să-i ia locul și a fost, astfel, împușcată. Anticipare neștiută a gestului similar al preotului polonez Maximilian Kolbe (canonizat de Biserica Catolică), într-un lagăr creat de germani în Polonia. Să mori de bunăvoie, în locul aproapelui tău.           

    De altminteri, amintirile d-lui Radu Mărculescu sunt pătrunse de un fior creștin, care le și încheie: "Doamne, cum să-ți mulțumim că nu ne-ai încercat peste puterile noastre".