Au trecut mai bine de șase decenii de când Bucovina de Nord a fost ocupată de către sovietici, mai bine de șase decenii de când o mare parte dintre bucovineni s-au refugiați din acel teritoriu. Acest eveniment istoric i-a marcat profund pe acești oameni, însă timpul, rolul lor în calitate de români în țara lor spre care au aspirat le-a vindecat într-o oarecare măsură rana, cel putin in aparență.. Ei au reușit să se integreze trecând prin multe greutăți, au reușit să se impună cu toate că nu au fost înțeleși tot timpul de cei cu care au relaționat.

                Acest eveniment le-a schimbat existența. Trauma pe care au trăit-o, care după Smaranda Vultur[1]  este unul din elementele ce pot defini identitatea unei comunități, a dus la o ierarhizare a criteriilor de identificare. Ei își creează o imagine a lor în raport cu ceilalți. Cine sunt astăzi, ce imagine au despre ei înșiși și despre ceilalți (români, alte etnii, instituții), voi încerca să prezint în acest capitol, așa cum reiese din relatările lor.

4.1 Imaginea de sine

Interlocutorii noștri aparțin generațiilor născute între 1914 și 1935, sunt în general buni povestitori, oameni de diferite profesii, condiție socială, sex, cu o viață marcată de evenimente tragice, reacționând diferit la situațiile de criză, evaluându-și diferit suferința, eșecurile sau izbânzile, practicând moduri diferite de a relata și de a se raporta la propriul trecut. Aceste persoane, prin poveștile lor de viață, ne dezvăluie ideologii personale, un spațiu mental, o lume de discursuri în care judecata de valoare stă alături de nostalgiile personale, iar trecutul este relatat în așa mod încât să poată vorbi cât mai sugestiv despre durerile, bucuriile, speranțele lor. În aceste mărturii identificăm un discurs despre sine și despre lumea proprie în raport cu lumea celor din jur.

Foarte interesant este modul în care se văd aceste persoane pe ele însăși. Modul de a gândi, modul de a se compara cu alții, modul de a se simți de-a lor sau străin. Sunt români ca și cei din țară, dar spre deosebire de aceștia, ei au luptat pentru păstrarea identității lor. Au făcut sacrificii în sensul că au părăsit locul natal, rudele, unii chiar familia pentru a fi liberi, pentru a fi la ei în țară, în România.. Astfel, din cele opt povești de viață cuprinse în această lucare, putem identifica o imagine despre sine a românului bucovinean refugiat. Cine au fost și cine sunt azi acești oameni? Toate scot în evidență un personaj pozitiv, un erou care a renunțat la tot pentru a fi liber, deci un personaj care-și iubește țara și nu acceptă sa rămână sub ocupație. Dar identificăm și un alt motiv pentru care se refugiază: frica de Siberia, deci frica de sovietici. Sunt conștienți că o să le fie foarte greu făcând această alegere, căci pleacă fără nimic, dar dorința de a fi liberi, de a-și păstra identitatea este mai presus decât bogăția materială. ?N-a fost ușor. Vreau să mă înțelegi că tuturor le-a fost foarte, foarte greu.(...). Au suferit, dar au avut, cum să spun, putere, faptul că eram în țară la noi? (O. Ungureanu).

În comunitatea de origine, persoanele refugiate în momentul când Bucovina este ocupată de către sovietici ocupau în mare parte o poziție prestigioasă. Trăiesc bine, au bani, au o mică afacere (exemplul familiei Ungureanu), au pământ mult, deci sunt țărani înstăriți (E. Micailu, C. Bândiu), sunt slujitori ai bisercii (tatăl lui Ion German, tatăl Silviei Topolnițchi), sunt persoane care se bucură de autoritate, sunt funcționari de stat, dar și simpli țărani care au încercat să se realizeze aici, în țară (vezi relatările Ortensiei Ungureanu, Elisabetei Micailu).

Identificăm un personaj harnic care a plecat de la zero și a reușit să se alinieze românilor din țară, sau chiar mai mult, să se impună, să iasă în evidență, să se realizeze pe plan profesional, ceea ce le dă o imensă satisfacție. Un personaj care nu s-a lăsat intimidat, a luptat pentru a se împlini pe toate planurile. Ei subliniază acest aspect foarte important pentru ei: nu au avut nimic, au trecut prin multe greutăți, dar au reușit să se descurce, să se afirme.

Din cele opt mărturii putem identifica două categorii de persoane, una care pune accentul pe sucesul profesional, și alta care pune accent pe familie. Cei din prima categorie, în relatările lor, scot în evidență dorința de a-și continua studiile, obstacolele pe care le-au avut de înfruntat, deoarece sunt refugiați. Acest lucru fac însă izbânda mai prețioasă pentru cei care au reușit, ca Ion Gherman, Silvian Dașchievici, Bândiu Constantin dar și pentru Ortensia Ungureanu, Elisabeta Micailu. Nu este însă cazul tuturor, au existat și cei care nu au avut forța sau norocul  de a învinge barierele puse de autoritățile comuniste, este cazul Silviei Topolnițchi și al fratelui ei, frații lui Constantin Bândiu și alții.

Dintre persoanele intervievate cei care au reușit să se impună, să iasă în evidență din punct de vedere profesional, științific, sunt: Ion Gherman, Constantin Bândiu și Silvian Dașchievici. Iată ce povestesc aceste persoane: ?Ei bine, pe linie științifică, trebuie să o spun cu oarecare satisfacție și mândrie că am reușit să fac niște lucruri frumoase în sensul că pe lângă peste două sute de lucrări științifice, comunicate, am scris treizeci și șapte, aproape patruzeci de lucrări, toate alea din raft sunt scrise de mine (arată spre bibliotecă) (...) Încât, ca să zic așa, după ce am ieșit la pensie de la Spitalul Fundeni am devenit profesor și până în 2000 am avut o serie de studenți mediciniști de care sunt mândru că și-au câștigat un nume în diferite spitale, instituții în care lucrează? (I.Gherman). ?Cu multe dificultăți, însă am reușit ca timp de aproape 20 de ani să fiu director adjunct și director al spitalului ?Colțea?, al celui mai vechi spital din România. Între ?84 și ?91, pentru că s-a grefat Direcția sanitară pe spitalul ?Colțea?, am fost director adjunct al Direcției sanitare a municipiului București. În ?92 m-am pensionat. între timp am fost profesor de chirurgie la școala postliceală ?Carol Davila?, am scris ?Carte de chirurgie?, deși înainte mai publicasem ?Chirurgie?, un manual al surorilor Crucii roșii. În total, am patru monografii scrise și peste o sută de articole științifice publicate în țară și străinătate? (S. Dașchievici). ?? după șase ani de cercetări am scos un volum de studii care a pus, de fapt, bazele ecologiei românești, care a fost luat drept carte de referință pentru studiile ecologice care s-au făcut după aceea. Am o serie de diplome, dintre care una este premiul Academiei din 1986, doctor în științe?? (C. Bândiu).

Atunci când vorbesc despre sine, ei pun accent și pe faptul că părinții, rudele lor au călătorit, au studiat prin alte țări, cunoșteau cel puțin o limbă străină, în principal limba germană: ?Sora mai mare a lui tata a plecat spre Argentina și s-a stabilit acolo. Tatăl meu? după câțiva ani, tot înainte de război, deci era foarte tânăr că nu l-a apucat războiu (primul război mondial) acolo în Bucovina că altfel l-ar fi luat pe front. Așa s-a întamplat. L-a chemat sora lui și a stat și el în Argentina mai mulți ani. El, ce s-a întamplat? El a facut o școală de comerț și o școală de meserii, cum era atuncea, și a învățat croiul la îmbrăcămintea bărbătească. Ei erau mulți copii în familie. Unii s-au făcut învățători, iar unul dintre frații lui tata a făcut dreptul și doctoratul la Viena, alții?.? (O. Ungureanu). ?Tatăl meu, între anii 1916 și 1920 a fost în SUA, unde a făcut și o parte de școală (?). Mama știa bine nemțește, pentru că ea făcuse școala normală în limba germană?? (S. Dașchievici). ?Tata vorbea bine nemtește? (C. Bândiu).

Un rol important în mărturii îl ocupă familia despre care interlocutorii noștri vorbesc cu multă dragoste. Ortensia Ungureanu își prezintă toată familia, menționând că acolo, acasă, familia ei: ?a fost foarte unită și cu multă dragoste unii față de alții și cu multă înțelegere?. Despre o familie unită vorbește și Constantin Bândiu: ?Se știa că în acea noapte vor ieși rușii ca să înceapă deportarea și ca atare se știa că se vor da lupte și oamenii noștri au spus că nu vrem ca în luptele care se vor da să tragem în ai noștri. Ordinul de a merge în pădure a venit și la noi. Casa noastră era lângă pădure și tata era pădurar, pădurea Zubrița fiind chiar cantonul lui. Numai că noi n-am plecat. De ce? Fratele meu Dragoș, noi am fost șapte-opt frați la distanță de trei ani, se îmbolnăvise tare de amigdalită, atât de tare era bolnav încât în ultimele patru zile nu mai mânca, nu mai putea vorbi, respira foarte greu. Așteptam să moară, tata îi comandase sicriul deja, știam că moare. Când tata a spus: haide Floare să ne retragem în pădure, mama a spus: nu, voi mergeți, dar eu sunt mamă și am datoria față de acest copil, eu trebuie să rămân în casă cu el, eu nu-l pot duce pe el în pădure. Și atunci tata  a zis, dacă așa atunci și noi rămânem cu tine?.  ?Știu că tata era bolnav, nu putea mânca decât cartofi fierți sau copți în plită. Și am venit noi de pe câmp cu buzunarele pline de cartofi. Și parcă văd ș-acum cum fratele meu Dănuț a spus: ?tăticule să nu mai fii supărat, că n-ai să mori de foame. Uite ce ți-am adus noi??, își amintește cu lacrimi în ochi și Silvia Topolnițchi. Dacă înainte de refugiu interlocutorii ne oferă date despre membrii familiei lor, după refugiu, în unele mărturii, familia este trecută în plan secund (mărturiile lui Ion Gherman și Silvian Dașchievici). Însă unele mărturii se învârt în jurul familiei. Nu povestesc doar despre cum au trăit ei acele evenimente, cum s-au descurcat după refugiu, ci prezintă și destinele părinților, fraților. Un accent important pe familie este spus de Silvia Topolnițchi care își pierde tatăl, este marginalizată de societate deoarece este fiică de preot, de ?dușman al poporului?. Nu reușește să-și continuie studiile deoarece este nevoită să muncească mult pentru a-și ajuta familia. Cel mai mult însă, spune ea, a avut de suferit fratele ei care nu reușește să-și termine studiile fiind copil de deținut politic. Despre familia sa vorbesc mult și Ortensia Ungureanu și Elisabeta Micailu, care rămân singure, dar sunt ajutate de prieteni, rude, cunoștințe. Observăm din mărturii că interlocutorii noștri se socot mai norocoși decât alți membrii ai familiei lor, care fie au murit, fie n-au reușit să-și termine studiile, fie au fost nevoiți să se întoarcă în teritoriul ocupat.

Deși se vorbește puțin despre acest aspect putem observa din câteva mărturii religiozitatea marcantă a acestor persoane. Observăm că religia a jucat un rol important în viața lor. Frecventau des biserica încă de copii, exista o tradiție a locului pe care o respectau: ?ca de sfânta Marie satele din jur să fie la hramul mănăstirii. Tradiția aceasta era veche, era de pe vremea când un grup mare de sate din jurul nostru făcuseră parte din satele arondate către mănăstiri (?) Aceasta a făcut ca hramul mănăstirii Putna, din august, să fie un hram foarte respectat și în care majoritatea locuitorilor, din satele care cândva au ținut de mănăstire, să se deplasese către mănăstirea Putna?, povestește Constantin Bândiu. Și Ortensia Ungureanu ne spune că în Bucovina bisericile ocupau un loc foarte important: ?Biserica din Bucovina era cea mai bogată din sud-estul Europei, deținea munți întregi împăduriți cu fagi, cu stejari, cu pini, cu brazi. Era foarte, foarte bogată, nu era o a doua biserică mai bogată nu în țară, ci în sud-estul Europei?. Ea povestește cât de frumoase și încăpatoare erau bisericile, iar Silvian Dașchievici, atunci când vizitează locul natal, trece pe lângă biserica ?la care ne ducea cu rândul când eram la internat (la Storojineț)?. Din multe mărturii reiese că credința în Dumnezeu a reprezentat un suport moral pentru aceste persoane, chiar dacă ele nu vorbesc în mod direct despre acest lucru (E. Micailu, S. Topolnițchi, O. Ungureanu, C. Bândiu). Dar pe lângă un ajutor moral unele persoane apelează la ajutorul material al bisericii atunci când nu găsesc o altă cale. Un astfel de exemplu îl avem în mărturia lui Constantin Bândiu care vrea să-și continuie studiile, însa din cauză că nu are bani pentru a locui la vreo gazdă locuiește o perioadă la mănăstire.

În aceste mărturii imaginea de sine se desface în mai multe ipostaze, pe vârste și etape ale vieții, ca într-un album personal. Peste viața acestor persoane la început plutește o notă de tristețe, frică, pesimism care însă pe parcurs se transformă în optimism, încredere în sine, veselie. Unii dintre interlocutori sunt ambitioși, capabili de a lua hotărâri bruște atunci când viața o cere, sunt curajoase (S. Dașchievici, C. Bândiu, I. Gherman, O. Ungureanu) sau persoane pesimiste care își pierd speranța în momentele critice, dar care își revin când văd că nu au o altă cale de a reuși (E. Micailu).

            Identificăm și o imagine a românului refugiat așa cum îl văd alții. ?...am fost primiți rău, am fost judecați aspru, am fost considerați oameni de nimic, oameni care nu știu să-și gospodărească bunurile, oameni care doar se laudă că au lasat avere dincolo de graniță, dar care de fapt sunt niște sărăntoci? (Constantin Bândiu). O imagine negativă le este atribuită și de către olteni: ?Printre colegi n-a fost?, din contra, o compasiune, dar în Oltenia când am ajuns eram considerați ca venetici. Oamenii simpli au înțeles foarte greu cum stăteau lucrurile? (S. Dașchievici). Pentru mulți românii din țară decizia luată de bucovinenii refugiați era de neînțeles, ei îi tratează cu suspiciune, cu inferioritate. Pe parcurs lucrurile, însă se schimbă: ?- Eu zic, leali Nastasii noi ne ducem. - Unde? Păi, zic, la cutare. -Da? de ce să vă duceți acolo? - Păi, zic, n-ai spus dumneata că ne-am băgat cu forța? Femiea ceea ne-o primit și ne mutăm. - Nu se poate. - Da? de ce, căci are și pod mai bun. Lasă că-l ung și eu. Și nu ni-o lăsat? (E. Micailu).