Plecarea de acasă

După zvonurile răspândite despre ultimatumul Rusiei Sovietice, în 27 iunie 1940, oamenii se pregăteau: ?să apuce calea codrilor, dar nu se puteau despărți de pământurile muncite de ei și de toți strămoșii lor. Tot felul de zvonuri hrăneau din oră în oră nădejdea într-o mântuire supraomenească. Credeam că mai avem o zi două în care să luăm ultima hotărâre, dar armata comunistă ne-a zădărnicit toate nădejdile revărsâdu-se peste noi ca un puhoi de mocirlă. Peste noapte am intrat în împărăția morților și a robilor?.[1]

Primul refugiu

Ion Gherman pleacă de acasă, singur, în data de 29 iunie 1940 fără să se mai întoarcă înapoi după 1941, când armata sovietică se retrage din Bucovina. El mărturisește: ?Eu când am auzit, care știam ceva despre comuniști și despre ce au facut în Uniunea Sovietică, am reacționat destul de rapid, în sensul că imediat am pus o haină pe mine și cu niște acte care le-am găsit la îndemână, acte de identitate, am plecat așa, care nu cumva să dau ochii cu invadatorii. Am plecat doar cu hainele de pe mine??.

Silvian Dașchievici se refugiază și în 1940 și în 1944. În 1940 s-a refugiat prin Germania: ?Conform pactului între Uniunea Sovietică și Germania, semnat în ?39, pactul Ribbentrop-Molotov, care admitea ca toți cetățenii români de origine germană (...) să poată fi repatriați în Germania.(...) și tata a reușit să obțină un cetificat fals că mama de acasă este Straser, deși mama mea are un nume mult mai românesc ca aparență - Turcan?. Se prezintă la comisie și sunt admiși să plece în Germania.?Am plecat cu trenul cu zeci de familii de nemți, și am fost duși într-un lagăr din Germania, la o mănăstire din Neisse, pe malul Oderului. Am stat acolo, după care ne-am declarat români și vrem să plecăm în România, dar nu eram singurii? mulți români care au plecat atunci?.

În primul refugiu pleacă de acasă și Ortensia Ungureanu: ?Toți s-au unit, s-au sfătuit și singurul lucrul pe care tata a vrut să-l realizeze atunci era ca noi să plecăm peste graniță, adică de la Siret încolo, unde urma să fie? Și el zice, eu nu pot să plec, nu pot să plec pentru că aici este munca mea de-o viață, nu pot. Avea niște valori (...) Unul din frații lui mama, Vasile, care lucra la bursă, dar era foarte întreprinzător, a oprit un camion, bineînțeles i s-a dat șoferului ce i s-a dat și cu un geamandanaș, ce-a putut mama pune în geamandanaș am plecat pe la ora unsprezece dimineața, cam așa (29 iunie 1940). Noi încă nu conștientizam ce se întâmplă, drama asta grozavă?.

După retragerea armatei sovietice din Bucovina, în 1941, o parte dintre persoanele refugiate se întorc acasă, printre care și trei dintre interlocutorii noștri: ?Mi-aduc aminte ca eram în piață la Videle, în ziua de 22 iunie 1941, când am auzit la megafoane: ?Soldați vă ordon treceți Prutul!?, discursul mareșalului Antonescu. Pe urmă Bucovina a fost realipită la România. Noi am stat ceva în comuna Videle, pe urma am trecut în Bucovina...? (S. Dașchievici). Acasă găsesc totul devastat, nimic din ce au lăsat atunci când au plecat nu mai este. ?La sfârșitul lui august (1941) noi ne-am întors acasă. Am mers mult cu-n tren care n-a mers normal, era un tren suplimentar, care trebuia să ducă populația în Basarabia, Bucovina. Și am ajuns acolo. Foarte greu ne-a fost când am ajuns acasă. N-aveai unde să te speli, n-aveai picatură de apă. Să stai la bloc și să nu-ți vină pe țeavă nimic, nimic? Ne-am chinuit. Însă eram bucuroși că ne-am întors acasă.? își amintește și Ortensia Ungureanu.