Al doilea refugiu

În martie 1944, când armata sovietică intră din nou în Bucovina de Nord, are loc al doilea refugiu. Problema se agravează, oroarea de a trăi sub regim comunist stârnește un val de mii de bucovineni care decid să părăsească locul natal, unii dintre ei pentru a doua oară.

 ?Tata tot zicea îmbracă-te, îmbracă-te, dar eu tot pe lângă moșu, că eu rămân. Și moșu o zis, nu, că trebuie să te duci (?) Tata? ce-o fost. O pus în căruță întâi ovăz și porumb pentru cai, pe urmă pentru noi în niște oale mari porcii pe care i-am tăiat și lucruri de mâncare, făină și altele (...) O venit un vecin, n-avea cai, o venit cu copilul, și ei doi?unu avea o legatură și unul o trăistuță. Și zice, bună dimineața. Și tata zice, numai bună nu-i dimineața asta. Zice, știi de ce-am venit? Să faceți bine să-mi luați copilul unde n-a putea să meargă, cu căruța, om împinge și noi, da unde n-a rezista copilul să margă pe jos să mi-l puneți în căruță. Tata zice, păi pune-l amu în căruță...?, își amintește de plecarea de acasa Elisabeta Micailu.

?A urmat ce-a urmat. Războiu cu succesele care au fost pe frontul de est, cu insuccesele care au venit și cu plecarea noastră în noaptea de 25 spre 26 martie 1944 când tata ne-a adunat pe toți și a spus așa: a venit momentul, este ultima oară când mai putem părăsi Ciudeiul (?) Imediat s-a dat ordin de plecare. Mama a pus două schimburi de haine pentru noi, un schimb a fost îmbrăcat, altul a fost pus în ladă ca rezervă, deci tot ce era mai bun, căci restul lăsam acolo. Tata și cu frații mai mari ai mei au pregătit căruța și într-o oră am fost gata de plecare. A pus pe lângă ce trebuia pentru cai, pentru mai multe zile, ovăz și alte chestii, o pus și mâncare multă pentru noi, inclusiv făină. Dar mama o mai pus și o ladă cu zestrea ei de fată. Era o ladă destul de mare în care erau covoare moldovenești, frumoase? doar la Muzeul Satului mai poți vedea asemenea coavoare, niște opere de artă. Mamei i-a parut rău să le lase. Dar când am ieșit, noi trebuia să urcăm un deal și pe urmă ajungeam la șoseaua principală, când am ieșit, caii n-am mai putut să tragă, deși erau cai buni, era noroi, pământul era moale. Noi am împins căruța, însă când am ajuns la șoseaua principală am lăsat lada, cu părere de rău, la o rudă a noastră  și am zis că dacă ne vom întoarce vom găsi acolo aceste covoare. Nu le vom mai găsi niciodată. S-au pierdut? (C. Bândiu).

Familia lui Silvian Dașchievici părăsește pentru a doua oară casa: ?În ziua de 25 martie 1944 am plecat cu o căruță eu, tata, mama și încă un vecin din Banila pe Siret spre România. A fost foarte greu, mai ales că soră-mea suferise arsuri înainte de a pleca de acolo și deci trebuia pansată mereu și vai de capul nostru cum a fost. Am călătorit cu căruța câteva zile și întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona respectivă și ne returnau pe altă cale ocolită și așa am ajuns până la Adjud?.

Plecarea de acasă în timpul celui de-al doilea refugiu este mult mai grea pentru Ortensia Ungureanu. ?Tatal meu, probabil că din cauza stresului s-a îmbolnăvit de diabet. Atât stres, mereu stres și acuma era ceva?vedeai că nu ai cale de întoarcere, nu mai poți, nu mai poți găsi soluții. Și, începuse să se retragă o mulțime de instituții (...) Și eu am făcut hepatita A, iar tatăl meu a intrat în comă diabetică. S-au căutat medicamente, insulină peste tot. Nu se mai găsea nimic, farmaciile, spitalele se evacuaseră și  n-aveai unde să găsești. Dacă știa că e bolnav de diabet ar fi avut în casă niște medicamnente, însă nimic. Și n-a mai ieșit din această comă, a murit. Eu aveam 40șC. A fost ceva cumplit, ceva infernal, ceva?. Eu n-am putut să  merg la înmormântare (?) A trebuit să plecăm, am luat câte ceva din casă, câte ceva din mobilier?.

Fiecare cu ce are, cu ce a reușit să ia și cât a putut să ducă, pleacă spre? România. Aici, încolonați, se îndepărtează de casă, lăsând în urmă parinții, rudele, bunurile pe care le-au agonisit de o viață sau timp de câteva generații. ? În Ciudei trăiam bine, eram singură la părinți, da era și frumos că? eram în corul bisericii, preotul făcea anume cu noi repetiții (?) Eram una la părinți și eram adorată. Și să-ți mai spun ceva? că aveam pământ mai mult? aveau și alții atâta pământ cât și noi, da? ce se întâmpla? Alții aveau câte patru, cinci copii și pământul se împărțea, iar eu eram una la părinți și eram trecută cea mai bogată? (E. Micailu). ?Aveam niște valori. Magazinul era plin de stofe, de marfă. Casa era..., nu era o mobilă extraordinară, dar era o mobilă făcută la comandă, frumoasă, cum să spun, era ?ce să mai discutăm? (O. Ungureanu). ?Aveam o gospodărie mare și frumoasă, erau vreo douăsprezece fălci de teren, ceea ce înseamnă cam vreo șaisprezece hectare? (C.Bândiu).