A apărut încă o carte pentru cei care nu înteleg, cum spunea Radu Cosasu, pentru cei care nu înteleg cea mai importantă problemă a istoriei secolului trecut: cum a fost posibil comunismul în România postbelică. Cartea alcătuită de Vasile Igna nu e însă nici explicativă, nici acuzatoare. Spre deosebire de volumele Anei Selejan, care dezvăluie si acuză, Subteranele memoriei e o carte care apără, care salvează ce se mai poate salva din onoarea intelectualilor români de la sfîrsitul anilor '40 si începutul anilor '50. Se poate vorbi despre asta fără a cădea în ridicol, fără a mitiza cele cîteva gesturi de rezistentă, dar si fără a le uita undeva într-o subterană a memoriei colective pe care în focul reprosului general o trecem de obicei cu vederea. Nu toti au colaborat, nu tuturor le-a fost frică, sînt multi cei care au riscat totul (si au pierdut tot) în numele demnitătii. Acestia sînt cei care alcătuiesc astăzi această carte tîrzie, cei care îsi iau revansa dincolo de închisori, de exil si de moarte si pe care n-avem voie să-i uităm.
    După cum spune într-un foarte interesant studiu la începutul antologiei (Preliminarii la schita unei istorii a rezistentei culturale în România), Vasile Igna face parte din generatia optimistă care a apărut după 1965, aceia care au întretinut pentru cîtiva ani iluzia ca România s-ar putea întoarce la normalitate. Lipsea însă veriga care i-ar fi unit pe tinerii de atunci de rezistentii anilor '40-'50: "Simteam ca pe o traumă personală faptul că, spre deosebire de vecinii nostri, cărturarii români au acceptat dictatura fără să se opună sau să se revolte. Acesta era durerosul, imensul gol care se interpunea între noi, cei de la mijlocul anilor '70, si cei ce - la iesirea din al doilea război mondial - reprezentau valorile pe care intentionam să clădim o altă Românie."
    Textele adunate aici fac dovada că a existat o anumită opozitie, bine stearsă de istoria ideologizată a epocii, o revoltă atît de ascunsă încît părea inexistentă. Pentru a explora toate aceste "pete albe" ale demnitătii intelectualilor români, Vasile Igna a făcut o muncă de arheologie eroică, a început să adune documente ascunse, să facă istorie orală într-o vreme în care istoria orală nu era nici pe departe o îndeletnicire la modă sprijinită de ONG-uri generoase.
    Iar acest avocat din oficiu nu era nici el un martor neutru. Direct implicat în mecanismul editorial al anilor '70, Vasile Igna trece peste greutătle pe care le-a avut probabil din cauza acestei curiozităti rău văzute în epocă si are puterea să vorbească cu obiectivitate despre eroismul generatiei sale: "Am făcut noi, oare, făcînd ceea ce am făcut, rezistentă culturală? Ar fi dezonorant si inutil să ne arogăm merite pe care nu le-am avut. E adevărat, am publicat cărti remarcabile si autori <dificili>, ducînd o luptă surdă si obstinată cu cenzura, dar trebuie să avem decenta să spunem că n-am publicat cărti fără avizul cenzurii, nici în afara cadrului oficial, legal."
    Tot dreapta măsură o caută autorul si atunci cînd vorbeste despre cele două extreme în care ne-am obisnuit să vedem răul si binele unei societăti confruntate cu grozăvia sovietică: "adevărul nu e bine slujit nici de spiritul de intolerantă cu care sînt privite cazurile de supunere la un regim tiranic, fără a căuta să întelegem motivatiile fiecăruia, dar nici transformarea actiunii armate anticomuniste într-o legendă." Ceea ce au încercat să facă intelectualii adunîndu-se în grupuri unde libertatea de gîndire si de expresie supravietuia sau scriind despre alte valori decît cele dictate de regimul care se insinua nu a avut spectaculosul rezistentei armate din munti. Dar ce au încercat ei a fost cu atît mai dramatic cu cît foloseau armele unei normalitătii care începea să nu mai existe.
    Textele adunate în această antologie sînt grupate în cîteva sectiuni, delimitînd tot atîtea feluri de opozitie culturală si socială fată de sovietizare.
    Primul dintre ele, chiar dacă nu în ordinea din carte, ar fi acela al modelelor. Oricît de sastisiti am fi de jelania natională din talk-show-ri că "n-avem modele" si oricît de circumspecti fată de alte declaratii de dragoste culturală, trebuie să recunoastem că ceea ce citim aici despre Vladimir Ghika sau Grigore T. Popa nu se uită usor. Chiar dacă nu sînt nume sonore si majoritatea dintre noi n-am auzit de ei, mărturiile de aici ne fac să ne gîndim dacă nu cumva altele, mai putin trîmbitate si mai reale, ar fi trebiut să fie reperele noastre morale după '89.
    Am citit cu nedisimulată admiratie despre ce se întîmpla în Cehoslovacia universitătii libere a lui Jan Potocka la sfîrsitul anilor '70, uitînd că în România existase între 1948 si 1950 cercul initiat de scriitorul Petru Manoliu, un fel de alternativă academică particulară în care preparau cursuri Alice Voinescu si Stefan Nenitescu. Iată o reflectie a acestuia din urmă, rostită cu prilejul unei astfel de întîlniri: "Efort si cumpănire, noi spunem <dreapta cumpănire> - de care avem atît de mare nevoie acum cînd ispitele vin în formele cele mai grave. Si revin la Goethe. A alege este a suferi. Pe această suferintă, a alegerilor bune, se va clădi poate mîine o adevărată comuniune, în adevăr si iubire." Cercurile de acest fel, dintre care cel mai cunoscut azi este cenaclul din casa Slătineanu, despre care s-a scris si despre care stim cum s-a încheiat, au constituit o formă de rezistentă cu un grad foarte ridicat de risc.
    Amicii Statelor Unite fusese o organizatie legal înfiintată în 1926, desfiintată în 1941 si reînfiintată în 1945. între 13 decembrie 1944 si 15 noiembrie 1945, în plin poces de bolsevizare a tării, au existat în total două zile de libertate publică: 48 de ore de transmisie radiofonică a emisiunii Ora Statelor Unite ale Americii. Si-au legat numele de această initiativă temerară Petru Comarnescu, Dan Dutescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Mărgineanu, Vasile Stoica, Nicolae Petrescu, Anton Golopentia. Dacă din documentele istorice ale perioadei nu s-ar păstra decît sumarul acestor emisiunii sau editiile Revistei Româno-Americane, un istoric din viitor ar avea imaginea unei Românii nu doar normale, dar racordate la tot ce era mai nou pe piata internatională a ideilor. Am găsit citind acest sumar un titlu de emisiune ce ar fi mină de aur pentru disputa în jurul canonului academic de azi: "Duminică 16 decembrie 1945, Editorial: <Noi reforme educative în universitătile americane (studiul celor o sută de cărti fundamentale)>".
    Amicii Statelor Unite si Asociatia "Mihai Eminescu" au constituit o altă formă de rezistentă solidară, asumată si publică.
    Un număr impresionant de articole de ziar apărute pînă în 1947 sînt redate integral în această antologie, articole care cu greu pot fi găsite în alte editii. Chiar dacă fără spiritul de solidaritate manifestat în grupuri si asociatii, articolele de ziar cu continut fătis antisovietic reprezintă o piesă importantă în acest dosar al moralitătii si curajului.
    Este reprodusă întreaga anchetă propusă de Virgil Ierunca în jurul întrebării Există o criză a culturii românesti?, la care răspund Ion Caraion, Călin Popovici, Mircea Alexandru Petrescu, Alexandru Talex si Tudor Teodorescu-Braniste. Răspunsul acestuia din urmă, în Jurnalul de dimineată, în prima zi a anului 1947, se termină cu un îndemn ridicol si tragic în acelasi timp, asa cum apare citit astăzi, cu toată istoria care a urmat si care a contrazis fiecare propozitie: "Hai să discutăm. Să discutăm în liniste. Cu argumente. Cu respect fată de adversar. Fată de cititori. Fată de scrisul nostru. Fată de noi însine. Fată de adevăr. Mai ales fată de adevăr."
    Un articol din 1941, scris de Ion Vinea, ar merita să fie pus alături de celelalte texte celebre de atmosferă avangardistă. Lenin călătoreste nu e doar un pamflet usturător la adresa noii mitologii rosii, dar e o pagină de mare literatură care începe asa: "N-a fost cine stie ce arătos Vladimir Ulici Ulianoff..." si se continuă cu drumul bietei mumii prin trenuri si gări, ferit de prăpădul războiului: "Un tren blindat, păzit de gărzi militare, îl transportă spre marile capitale de retrageri ruse, nu cumva să cadă în mîinile profanilor acest modern Tutankamon. Si astfel, printre ruini fumegînde, Lenin călătoreste. E singurul si ultimul erou al revolutiei din Octombrie, pe care Stalin îl admite, dar numai sub această inofensivă formă si cu conditia să-i mai servească la ceva.E supremul simbol a ceea ce a fost si a ceea ce rămîne, de pe urma socialismului încăput pe mîinile grosolane si asasine ale lui Iosif Stalin: un biet cadavru chircit si hurducat, fără rusine, pentru liturghiile profane si sîngeroase ale moscovitismului."