Stimată Doamnă Cassian, aș dori, pentru început, să-mi vorbiți despre anii copilăriei Dvs.!
    Vrând-nevrând, mă invitați să mă repet: acum mai bine de un an, am publicat în Adevărul literar și artistic o prefață (provizorie) la cartea mea, Jurnalul unui jurnal, în care, printre altele, îmi descriam copilăria și părinții... Mă străduiesc să spun acum, cu alte cuvinte, ceea ce se citea acolo.
    Jocul și feeria sunt definiția copilăriei mele.
    Natura Brașovului era un basm riguros împărțit în patru anotimpuri: primăveri parfumate, veri strălimpezi, toamne pictate de "fauve"-iști, ierni somptuoase.
    Trăiam într-un basm perpetuu, fiindu-mi frică de lupi, de vrăjitoare, dar și de misterioasele curți din dosul porților de lemn, eram într-un burg mirosind a poveste și a vechime...
    Și mă jucam. Nu cu păpuși, ci cu sunete, desene și cuvinte. Îi datorez tatălui meu (I. Cassian-Mătăsaru, cunoscut traducător, n. I.R.) pasiunea pentru muzică, poezie, pentru limba română.
    Mă jucam cântând la pian, desenând, scriind poezioare.
    Într-un moment de proastă inspirație, părinții m-au numit Renée-Annie, dar imediat m-au strigat "Nina", încât mi-am auzit bizarul nume mic de abia în clasa întâia primară, strigată în catalog.
    Am avut o copilărie fericită. Ea m-a însoțit și în etape sumbre, mă însoțește și azi, la o vârstă la care "infantilismul" nu se mai acceptă...
    
    Adolescența Dvs. a fost marcată de anii tulburi de la sfârșitul perioadei interbelice, apoi de anii celui de-al doilea război mondial. Ce amintiri aveți de atunci?
    Pe cât de încântată mi-a fost copilăria, pe atât de amară-amărâtă și dramatică mi-a fost adolescența.
    Pe la 11 ani, mă urâțisem.
    Ne mutaserăm (de la Brașov) la București, oraș lipsit de reliefuri și de feerie (cu excepția fântânii arteziene, cu lumini colorate, din Cișmigiu).
    Tata era șomer. Locuiam în pensiuni din ce în ce mai sordide, dormind toți trei în-
tr-un pat.
    Școala nu-mi plăcea.
    Fascismul era în plin elan, inclusiv legile anti-rasiale.
    A izbucnit războiul.
    La 16 ani m-am încadrat în organizația ilegală a Tineretului Comunist, visând să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc.
    Zânele se topiseră în legendă, balaurii devensieră reali.
    Cât despre armonia pe care o visam și ce s-a ales din ea...
    
    Cum ați descoperit că aveți talent literar?
    Eu n-am "descoperit" nimic. Scriam poezii, compuneam, desenam, cu starea de grație a lui "homo ludens". Mai târziu, sau între timp, am primit încurajări majore de la Arghezi, Ion Barbu, Crohmălniceanu și mulți alții.
    
    Ați debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri La scara 1/1. Era potrivit momentul pentru poezia pe care o scriați? Dar pentru poezie în general?
    "Momentul" era cum nu se poate mai inadecvat.
    Cortina de fier cădea cu un zgomot asurzitor nu numai pe plan politic, ci și în cultură.
    Semnalul l-au dat articolele lui Sorin Toma împotriva lui Arghezi. Atacul următor, tot din Scânteia, a avut o țintă mult mai neînsemnată: eu și volumul meu de debut.
    Anii dintre 1948 și 1956-57 se vor dovedi crânceni nu numai pentru poezie, ci pentru toate activitățile artistice și culturale.
    Torturile morale care se exercitau asupra noastră erau un amestec de perversitate și cruzime greu de imaginat.
    Cenzorii se numeau "îndrumători", erau fie incompetenți, fie de rea-credință, fie sadici sau toate laolaltă. Se organizau ședințe de demascare pentru "delicte" ca "intimism, cosmopolitism, decadentism", consecințele fiind ostracizări de diferite grade.
    
    Ați publicat totuși, în anii la care vă referiți, numeroase volume de versuri: Sufletul nostru (1949); An viu - nouă sute și șaptesprezece (1949); Tinerețe (1953); Florile patriei (1954); Versuri alese (1955), apoi Vârstele anului (1957); Dialogul vântului cu marea (1957); Sărbătorile zilnice (1961); Spectacol în aer liber (1961); Să ne facem daruri (1963). În ce măsură aceste volume poartă pecetea epocii în care au fost scrise?
    Ultimele cinci volume de care pomeniți reprezintă "întoarcerea poetului la uneltele sale". După un ocol de aproximativ opt ani dat mie însămi, cuvintele, metaforele atâta vreme interzise reveneau în forță.
    "Se dăduse drumul la dragoste" era expresia tragi-comică a perioadei.
    Desigur, unele sechele se mai pot observa în aceste cărți, dar se pornise un relativ dezgheț, care n-a mai putut fi stăvilit.
    
    Cum vă explicați faptul că, în primul deceniu postbelic, aproape toți intelectualii de marcă ai țării (Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu ș.a.) - cu mici excepții - au sprijinit regimul comunist? Să fi fost vorba de oportunism? Să se fi înșelat în privința regimului?
    Acum aproape 20 de ani, am răspuns pe larg unei întrebări similare puse de Ion Cristoiu, în cadrul unui interviu publicat în Scânteia tineretului.
    Da, unii s-au pretat la noile condiții a) de frică b) din oportunism; c) din dorința de a rămâne în actualitate și de a-și vedea numele tipărit; d) din naivitate și confuzie (dar dacă începea cu adevărat "o lume nouă"?); e) din (bună)credință etc.
    Bineînțeles, simplific.
    Unii autori (și compozitori, și artiști plastici) au rămas definitiv afectați de tributul estetic plătit noului regim. Alții, cei puternic dotați, și-au revenit și, împreună cu cei născuți într-un timp mai propice, și-au putut realiza opera.
    
    În prefața volumului Dvs. antologic, Cearta cu haosul (1994), apărut în colecția "Biblioteca pentru toți", criticul D. Micu spunea, între altele: "Puține opere au fost atât de inadecvat receptate de o parte a criticii ca opera Ninei Cassian". Această obtuzitate a receptorilor a fost denunțată ulterior (Pâinea noastră cea de toate zilele, 1981) de Ov.S. Crohmălniceanu, deși el însuși întâmpinase defavorabil volumul La scara 1/1. O altă reacție negativă a venit din partea lui Paul Georgescu (Cf. O manifestare virulentă de formalism, în Viața românească, nr. 7, 1952). Cum vă explicați aceste reacții critice?
    Crohmălniceanu a fost una din cele mai importante prezențe critice în viața mea, a fost mentorul meu. În schimb, Paul Georgescu s-a compromis intitulându-și O manifestare virulentă de formalism cronica la cea mai proletcultistă carte a mea, Horea nu mai este singur (1952). Urma o indicație de Partid (eu nu trebuia să fiu reabilitată), la care se adăuga binecunoscutul lui cinism personal. Dar relativa inapetență a criticii față de mine, în următoarele decenii, se datorează, cred eu, parțial, varietății stilistice, frecventei "schimbări de voce" pe care o practicam, neîngăduind o "etichetare". Am fost numită, pe rând, "poetă a dragostei", "poetă cerebrală", "poetă a faptului cotidian", "poetă ludică" etc. Până, probabil, s-au plictisit...
    
    În schimb, Ion Barbu a făcut o altă caracterizare poeziei Dvs.: "Un cânt de mat argint al palei Nina/ Mai greu ca orbul lunii îl socot". Ne puteți evoca puțin figura poetului-matematician?
    Tot în Adevărul literar și artistic am încercat să descriu întâlnirea (providențială pentru mine) cu Ion Barbu, în 1946. M-a "uns" poet, adnotându-mi manuscrisul (La scara 1/1) în termeni superlativi. Deși era idolul meu întru poezie, sau din cauza asta, relația noastră a fost afectată datorită tinereții mele nesăbuite (aveam 22 de ani, el avea 52), care nu îngăduia să-i suporte cu umilință copleșitoarea personalitate.
    
    Se știe că Dvs. aveți și o solidă pregătire muzicală. Cum ați folosit în poezie această pasiune pentru muzică?
    Ca și poezia pentru copii, muzica a însemnat pentru mine un refugiu în "obsedantul deceniu", întrucât notele păreau a scăpa de tutela politicii și a ideologicului, "do major", de exemplu, putea însemna și "trăiască", și "jos tirania"... Ce-i drept, și în acest domeniu s-au găsit "îndrumători" care să desfigureze stilistic creația, impunând un tonalism primitiv, obligativitatea inflexiunilor folclorice etc.
    
    Despre refugiul în literatura pentru copii (Nică fără frică, 1950; Ce-a văzut Oana, 1952; Prințul Miorlau, 1957), ce ne puteți spune?
    Simțeam nevoia unei evadări într-o zonă în care se mai putea strecura feeria, fantezia, din când în când o metaforă (vezi basmul Nică fără frică), cealaltă poezie sufocân-
du-se între dorința mea sinceră de a fi "pe înțelesul poporului" (ce notă de dispreț conținea această sintagmă a Paritdului față de capacitatea de înțelegere a poporului!) și criteriile mele estetice. Drept care, în 1945-55, am intrat în ani sterili, nemaiscriind poezie până la regenerarea mea din 1956, de care am pomenit mai sus.
    
    Sunteți și autoarea a două cărți de proză (Atât de grozavă și adio, 1971, și Confidențe fictive, 1976). Ce loc ocupă proza în ansamblul creației Dvs.?
    Cred că impulsul de a scrie proză (o proză nu poetică, dar subiectivă, toate cele cincisprezece povestiri ale mele sunt scrise la persoana întâi) mi-a fost stârnit de prietenia mea cu Nicolae Breban, căruia-i urmăream paginile încă de la primul lui roman, Francisca. Descurajată de lipsa de ecou a cărților mele de proză (cu excepția Danei Dumitriu, care a scris despre ele), am abandonat exercițiul (deși aș mai avea atâtea de comunicat în această specifică modalitate).
    
    În România fiind, ați cunoscut mulți și mari scriitori. Ce v-a plăcut la unii, ce ați dezaprobat la alții?
    Într-adevăr, au fost și mulți, și mari, dar mă voi mărgini la două exemple.
    Când l-am cunoscut, Eugen Barbu era un tânăr modest, provenit din clasa muncitoare (în Dicționarul scriitorilor români, vol. A-C, 1995, p. 180, se scrie că provine din-tr-o familie de muncitori, tatăl său, Nicolae Barbu, fiind tâmplar la CFR; fals, tatăl lui era N. Crevedia!) și autor al unui mansucris excepțional, Groapa. L-am sprijinit din răsputeri (împreună cu Petru Dumitriu și Ov. S. Crohmălniceanu), ne-am împrietenit, l-am văzut publicat, au urmat pentru el ani de succes, continuam să ne frecventăm până când (el fiind redactor-șef la Luceafărul),
m-am trezit cu un întreit atac la adresa mea, a soțului meu și a tatălui meu. Ca răspuns la stupoarea mea, soția lui, Marga, mi-a spus: "E nebun!". Totuși, lucrurile s-au limpezit și precizat pe parcurs. Eugen Barbu s-a dovedit a fi, mai ales în revista lui Săptămâna, un violent naționalist șovin, antisemit (secondat de, cum îl numea el, "locotenentul" lui, Corneliu Vadim Tudor), în slujba Securității, delator și detractor al propriei lui bresle etc.
    La capătul opus, la polul opus, se află marele poet (formulă atât de des folosită încât a devenit derizorie, nu și pentru mine în acest caz), Ștefan Augustin Doinaș. După decenii de prietenie, după dramatice evenimente și confruntări cu istoria, el și-a respectat statutul etic și estetic, drept care deține admirația și dragostea mea deopotrivă pentru el și pentru emblematicul cuplu pe care-l formează cu aureolata lui soție, Irinel Liciu.
    
    În 1985 ați venit aici, în SUA, ca să predați poezie la New York University. Ce v-a determinat să nu vă mai întoarceți acasă?
    În septembrie 1985, nici prin gând nu-mi trecea că plecarea mea în SUA, cu o bursă Soros, de "visiting professor", se va transforma într-o mutare-mutație în alt tărâm, că mă voi trezi singură, înconjurată de o limbă străină, fără mijloace de supraviețuire materială și, prin fire, incapabilă de a mă "descurca". Atribui unui soi de inerție sau de "nesimțire", după dispariția soțului meu, Al. I. Ștefănescu, devenisem o "sinucigașă", deci imună la accidentele vieții, durata desțelenirii mele. La o lună după sosirea mea la New York, am aflat de arestarea lui Gh. Ursu și, după încă o lună, de uciderea lui în închisoare.
    Până la plecare, păstrasem relațiile cu el, eram la curent cu mersul anchetei (știam că era interogat, printre altele, despre activitățile mele "subversive", că jurnalul lui mă menționa cu părerile mele politice, evident anticeaușiste, inclusiv poezioare satirice...). Am petrecut cu el o ultimă vară la 2 Mai, despre care am scris în revista 22. Aflând despre tragicul lui deznodământ, m-am gândit că nu e cazul să mă întorc imediat acasă. Totuși, n-am cerut azil politic decât peste un an și jumătate, nedorind să mă rup cu totul de țară. Când am făcut-o totuși, au urmat imediatele și previzibilele consecințe. Mi
s-au confiscat toate bunurile: mobile, haine, tablouri, manuscrise, partituri, covoarele, pianul etc. În apartamentul meu s-a mutat șeful Spațiului locativ de la Securitate. După Revoluție, am recuperat pianul, câteva tablouri, câteva cărți lipsite de importanță, din atâtea mii, volume excepționale, multe de neînlocuit.
    În America, am supraviețuit datorită unor burse, dar mai ales grație generozității prietenilor. (Cu poezii și compoziții muzicale nu se poate face un "living", cum se spune aici, iar la 60 de ani, mi-era cu neputință să mă "recalific").
    Apoi au urmat primele miracole: mi-a apărut în Anglia un volum de versuri, Call Yourself Alive, apoi, în Statele Unite, Life Sentence (ambele precedate de două cărți, Blue Apple și Lady of Miracles, publicate pe când mai eram în țară). Toate, evident, în traducere. Am colaborat cu Brenda Walker, William Jay Smith, Stanley Kunitz, Richard Wilbur, Dana Gioia ș.a. (deși engleza mea era insuficientă, mă străduiam să le ofer traducătorilor mei "versiuni" posibile, întrucât aceștia nu știau românește).
    Am susținut numeroase recitaluri, fiind eu însămi uimită de impactul pe care l-au avut asupra publicului, fie el englez sau american (menționez și poezia afișată pe pereții metroului new-yorkez, Locul se cedează bătrânilor și bolnavilor, din volumul O sută de poeme).
    
    Tocmai voiam să vă întreb: cum se explică acest succes al poeziei Dvs. la publicul cititor de engleză?
    Să caut o explicație? Poate că, în atmosfera generală a poeziei americane care se publică astăzi, caracterizată, cu unele fericite excepții, prin "obiectivitate" și prozaism, poezia mea aduce o anume intensitate confesivă, un plus de culoare, cine știe.
    Deși situația mea financiară nu s-a ameliorat defel, am continuat să scriu poezii, iar ultimul volum l-am scris în englezește. Se numește Take My Word for It! (Credeți-mă pe cuvânt!) și a fost publicat, ca și Life Sentence (Condamnată la viață), la prestigioasa editură W.W. Norton & Comp. Nu știu dacă, exprimându-mă într-o limbă de adopțiune, calitatea poeziei mele a crescut, știu doar că mi s-a schimbat vocea (o schimbare de voce la vârsta mea!) și cum dintotdeauna am simțit nevoia să adopt registre variate...
    
    După Revoluție, v-ați întors de mai multe ori în România, cu gândul de a rămâne definitiv acasă. Ce v-a determinat să vă răzgândiți?
    Împrejurările se cam cunosc. Mi-a fost imposibil să obțin o locuință la care aveam dreptul, datorită primarului și a viceprimarului de atunci (din sectorul IV), corupți și lacomi. Unii au încercat să mă ajute, dar "mafia" s-a dovedit mai puternică. Deci, după cum am mai spus, am fost de două ori izgonită din țară: înainte și după Revoluție.
    
    Știu că la New York trăiesc numeroși scriitori români. Vă simțiți solidară cu aceștia, vă întâlniți la manifestări culturale?
    Nu atât cât mi-aș dori. Cu ani în urmă, discutam cu azi dispărutul Laurențiu Ulici posibilitatea înființării unei filiale a Uniunii Scriitorilor, aci. Eram chiar în căutarea unui sediu... Din păcate, ca și în țară, funcționează și aci feude, simpatii și antipatii alternative, invidii, concurențe, defăimări etc.
    
    La New York există și Centrul Cultural Român, care organizează manifestări literare, seri de poezie etc. Sunteți invitată la aceste activități?
    Da. Centrul are o bogată și merituoasă activitate. Ceea ce nu înseamnă că, și în această incintă, sortită unei solidarități valorice, n-am avut parte de insulte și agresiuni...
    
    În cartea lui Gabriel Pleșea, Scriitori români la New York (1998), spuneați, la p. 13: "Avusesem parte, și înainte de 1980, de atacuri la persoană (în absența analizelor estetice): Traian Șelmaru - 1947, Paul Georgescu - 1952, și, cu o stranie consecvență de atitudine și de metodă, Andreea Deciu, 1993, și Gh. Grigurcu, în 1998, deci după Revoluție". Cum se explică "atacurile la persoană", cum le numiți Dvs., venite după Revoluție?
    Ceva explicații aș avea, dar mi se pare nedemn să le enumăr. Timpul va avea grijă (sper) să mi se aplice un "tratament" mai adecvat, adică mai prob.
    
    Ce este limba "spargă", în care Dvs. ați scris câteva poeme?
    Limba "spargă" am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre "joc"). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele "exerciții" în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanță (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de "sparguri", ba pe unul l-am tradus și în "sparga" engleză...
    
    Intenționați să vă scrieți memoriile?
    Lucrez la ele de ani de zile, ca la proiectul major al vârstei și vieții mele. E obligația mea și datoria mea de conștiință. Sper să fie parțial un documentar și parțial un comentar al unor ani turbați și hrănitori deopotrivă, ani furați și ani dăruiți, din 1948 și până azi. Nădăjduiesc să "expun" o oglindă non-narcisistă, dar forțamente reflectând evenimente personale, chiar dacă într-un context general, într-o istorie pe care mi-o asum și de care mă delimitez periodic. Sunt un martor, încă foarte viu și cu memoria intactă.
    
    În ce an ați scris profeticele versuri: "Chiar de voi fi îngropată/ într-o străină țărână/ tot învia-voi odată/ în limba română."?
    Le-am scris în 1982 și au apărut în 1983, în volumul Numărătoare inversă. "Fii atentă, mi-a spus un prieten, sună ca și cum te gândești să te expatriezi!...".
    Nici vorbă de așa ceva. Era o simplă speculație poetică vai, devenită destin...