De mult dorite a fi transcrise pe hârtie, aceste amintiri au fost așternute, în sfârșit, din memorie, la capătul unei vieți, când am împlinit 78 de ani, și fără a beneficia de vreo însemnare zilnică.

Evenimentele relatate încep cu al treilea deceniu al secolului 20 și ar putea părea unora banale, dar spre deosebire de alți confrați de suferință trecuți prin temnițele comuniste, eu nu mă voi opri numai la rememorarea bestialităților comise de brațul armat al partidului - securitatea ? care, în cazul meu, s-au estompat, ci voi începe cu descrierea mediului ambiant al unei familii și a unui sat românesc din zona subcarpatică a județului Bacău - satul Sarata, comuna Solonț.

Pornind de la câteva cazuri tipice, voi readuce în prim-plan o lume azi apusă, cu problemele și virtuțile ei. Astfel, pentru a da un exemplu, prin urmărirea elevului de școala primară și liceu, de-a lungul copilăriei și adolescenței, dau la o parte vălul trecutului asupra societății și școlii publice din acea perioadă. O societate în care autorul nu a avut nici o funcție oficială care să-i confere o răspundere deosebită și, în consecință, nici acces la secrete de stat, ci numai la evenimente care au șocat și influențat destine supuse valurilor vremii.

Unul dintre acestea s-a petrecut imediat după înscrierea în baroul avocaților din Bacău, în toamna anului 1945, când au început și persecuțiile politice care mi-au marcat viața (patru arestări, unsprezece percheziții domiciliare, opt ani detenție politică).

Încercând tot timpul să dezvălui contextul social politic al evenimentelor pe care le descifrez, am pus un accent mai mare pe unele din ele. Va apărea, bunăoară, un scurt istoric al luptei Partidului Național Țărănesc, organizația Bacău, din perioada 1944-1947, al minimineriadelor din acei ani și, în paralel cu acestea, aspecte din viața grea suportată de societatea românească sub jugul comunist, timp de 45 ani, prelungită apoi de calvarul tranziției, al cărui capăt încă nu se întrevede.

Am ținut să accentuez punctele de vedere ale unui fost deținut politic asupra unor evenimente și situații, care diferă de opiniile celorlalți cetățeni neimplicați și care dacă ar fi fost aplicate, considerăm că nu s-ar fi ajuns la situația de astăzi. Într-adevăr, lipsa reformei morale a societății românești, cu care trebuia să înceapă reorganizarea postcomunistă, nu s-a realizat și în consecință nici reforma justiției, poliției, procuraturii, lupta neînduplecată împotriva corupției, etc. În această privință noi am avut dreptate și rezultatele se văd din plin.

Actualul ministru liberal al justiției susține, după părerea mea neîntemeiat, teoria continuității actului justițional din epoca comunistă cu cea actuală. Consider că este în afara realității, deoarece nu poate fi considerată justiție aceea care primea ordine de condamnare, în toate amănuntele, de la securitate. De altfel, acest ministru s-a declarat dezamăgit de prestația justiției, dar prea târziu și, cred, fără convingere.

Nu s-au dezvăluit, astfel, nici până azi dedesubturile evenimentelor din decembrie 1989, în care au fost uciși fără rost peste 1000 de oameni, după fuga lui Ceaușescu. Or, toate acestea au traumatizat societatea românească, creând monștri în economie, miliardari de carton, corupție la un nivel inacceptabil, economie subterană, etc.

Votul popular din 1996 a creat, la rândul lui, o coaliție guvernamentală șchioapă, care se împiedică în orice fundătură și nu poate face față greutăților ce-i apar. Ilustrativă în acest sens e constatarea potrivit căreia, cu toate privatizările de până acum, economia românească este în proporție de 75% de stat. În plus, numai prin devalizarea sistemului bancar s-a creat o gaură neagră în buget de peste 30 mii miliarde lei, despre care se spune că nu pot fi recuperați, deși există acte oficiale de constatare. Justiția și celelalte organe competente sunt neputincioase, iar oamenii politici răspunzători de evoluția negativă a societății, au intrat într-o suspectă indolență, chiar după 1996. Perspectiva sumbră a revenirii la putere a celor care au organizat mineriadele și au încurajat haosul social și financiar creează o stare de perplexitate și pesimism, în fața neputinței și prostiei umane.

Și, totuși, trebuie să luptăm pentru progres, pentru ieșirea din criză și aducerea bunăstării. Se pare că singura cale spre acest obiectiv se prefigurează doar prin intrarea țării în Uniunea Europeană, NATO, organisme dispuse să ne acorde ajutoare materiale și logistice pentru a depăși impasul. Aceasta ca o prevedere optimistă asupra viitorului.

La ce mi-au servit cei opt ani de detenție politică? A fost numai bilanțul negativ al suferinței la care se adună și pierderea tinereții în GULAG? Consider că a fost și o salvare morală a spiritului, care a rămas neîntinat și ferit de ispitele materialiste ce l-ar fi îndemnat spre capitulare.

Privind acum retroactiv, mă întreb care au fost resorturile ce m-au împins spre o rezistență înverșunată, toată viața, împotriva comunismului?

Desigur, în primul rând educația din școală, familie, opinia publică.

În al doilea rând, conformația mea spiritual-morală, care nu a acceptat compromisurile și înjosirea personalității.

În al treilea rând structura temperamentală, care a făcut ca să nu am niciodată senzația acută de frică.

Am rezistat, astfel, și am activat în Partidul Național Țărănesc din 1945 până la ultimele momente ale existenței lui, din 1947, nemaifiind cineva care să-mi poată reproșa că l-am lăsat pe poziție și am plecat. După detenție, înțelegând situația în mod realist, adevărul dureros că e imposibil de schimbat ceva, m-am retras din vâltoare, nemaioferind ocazia unor noi represiuni, dar nu am acceptat compromisul oferit de securitate, rămânând tot restul vieții un modest cetățean, independent și singur.

 După 1989 am reluat activitatea în PNȚ cu tot elanul, dar nu am mai urmărit ascensiunea socială, fiind în vârstă înaintată, și la 76 ani m-am retras din viața activă a PNȚCD.

Veți constata, așadar, în cuprinsul următoarelor pagini, o anumită atitudine față de evenimentele sociale și politice ale societății postdecembriste, care reprezintă punctul de vedere al autorului. Aceasta este, în parte, împărtășită de mulți din cei ce au trăit această epocă și care susțin că nu se poate construi nimic bun pe un trecut dubios și nesupus purificării morale. Desigur, în opoziție sunt mulți interesați, care susțin că trebuie să nu ne mai referim la trecut, ci să privim numai înainte, la viitor. Evoluția societății noastre se pare că dă dreptate primilor.

Aștept reînvierea și redresarea societății românești, încă în timpul existenței mele.

 AUTORUL

 Bacău 1 decembrie 1999.