In ziua de 1 martie 1950 am fost îmbarcati în vagoane "stolîpin" si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, înainte de plecare, m-a chemat în ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit în regiunea Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decât la Polul Nord. Vagoanele "stolîpin" erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II aveau câte patru locuri. Când erau detinuti mai multi, înghesuiau si bagau câte douazeci de persoane. Usile se încuiau, iar în locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era îndreptata spre a observa daca nu-i vreo tentativa de evadare. Mâncarea ne-o dadeau rece: pâinea neagra ca pamântul si peste sarat. Apa ne-o serveau însotitorii când doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor în caz de nevoie. Erau cazuri când unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima statie.

Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat în dubele închisorii si ne-au transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, câte doi-trei. In închisoarea de tranzit de la Harkov am întâlnit pe profesorul de muzica Usanevici, de la Soroca, care a murit mai apoi, în anul 1956, dupa amnistierea lui Hrusciov, în închisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic. Am mai întâlnit aici un preot ortodox ucrainean si mai multi diplomati polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti în lagarele sudice iar acum erau condusi spre marea închisoarea moscovita "Krasnaia Pres". Aici am întâlnit pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani. Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se înroleze în diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horea, Closca si Crisan" fusese condamnat la 25 de ani si acum era condus spre Nord.

La Harkov am mai întâlnit un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Când m-a vazut îmbracat în preot s-a culcat lânga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin din Caucaz. Fusese maior NKVD-ist. Dupa anul 1945 fusese trimis în Franta pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era considerabil. Avea în grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova înarmat cu literatura de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si repatrierea lor. Adunase carti, în care erau tiparite decrete de legi, ce glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la situatia emigrantilor. Se iarta totul si celor ce se repatriaza li se restituie toate bunurile avute înainte de revolutia din 1917.

Totul era o farsa. "Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele enuntate în decretele tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor", spunea maiorul. Dupa ce îi treceau în tabele de repatriere, erau urcati pe vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati în trenuri si trimisi direct în Siberia. Erau condamnati la câte 10 ani. Procesele se judecau la Feodosia.

"Intr-una din zile îsi amintea maiorul s-a prezentat la mine o tânara rusoaica de o frumusete rara. Era nascuta în Franta. Parintii ei erau batrâni, avusesera în Moscova un cvartal de case si o fabrica. Citind decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotârat sa se repatrieze. Pe tânara o chema Tamara. Mi s-a facut mila de ea. E drept ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma îndur s-o trimit în Siberia. I-am spus sa astepte pâna termin cu ceilalti si la urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o la un restaurant, pe contul meu, si în timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am propus sa ne casatorim si sa fugim în America. Eram hotarât. Eram satul de minciuni si de teatrul pe care-l jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-am spus ca nu stau nici o clipa la îndoiala. Ne casatorim si fugim în America. N-am dormit toata noaptea.

A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri si m-a denuntat. Inainte de a se duce la comandament, mi-a dat telefon spunându-mi ca mai mult crede în decretele publicate decât în cuvântul meu. Imediat am fost arestat, urcat în avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat pentru înalta tradare la 25 de ani de munca silnica. Tamara, împreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a ajuns în Siberia cu 10 ani în spinare. Atât ea cât si parintii ei. De acolo a reusit sa scrie parintilor mei o scrisoare în care îsi blestema soarta, cerându-si pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.