George (Valentin, Istrate) Sarry (n. 8 ianuarie 1928) trǎiește azi în Canada, dar face parte dintr-o familie greco-englezǎ vestitǎ în Constanța anilor ?20??30 ai secolului trecut, unde Constantin N. Sarry, fratele mai mare al tatǎ­lui, era proprietar al celui mai longeviv ziar din oraș, Dobrogea junǎ, președinte al Camerei de Comerț și Industrie și important cetǎțean al comunitǎții, cu rude la fel de active și implicate în viața acesteia, ca, de pildǎ, Demostene Tranulis, care construise faimosul Teatru Tranulis, ulterior Fantasio, pe la 1927. 

Autorul însuși are o familie numeroasǎ - opt frați, provenind dintr-un frate al lui Constantin, cu studii politehnice în Occident, revenit în România exact în acel an, cu o soție englezoaicǎ. 

Sunt ceea ce se cheamǎ exponenți ai clasei de mijloc interbelice, întreprinzǎtori, buni cetǎțeni, filantropi și cu viziune asupra dezvoltǎrii orașului lor cosmopolit și deschis, în care vor locui toți în bunǎ armonie între ei și cu localnicii. Asta pânǎ când comuniștii îi vor bǎga practic pe aproape toți adulții, inclusiv femeile, în închisori. (La un moment dat, ieșit el însuși din închisoare, autorul constatǎ cǎ din acest neam mare și solid, șase se aflau sau trecuserǎ prin închisorile politice ale regimului. Iar un vǎr dupǎ tatǎ, dr. Ahile Sarry, scrie el însuși o evocare ? cunoscutǎ în mediile foștilor deținuți politici - Pahod na Sibir. Semnificativ, fiindcǎ tragic, cartea apare în București, la o zi dupǎ moartea autorului ei, în 1994. 

În fine, un alt unchi, mort tânǎr în Primul Rǎzboi Mon­dial, Ahile Sarry, a rǎmas în conștiința constǎnțenilor, printr-o stradǎ care îi poartǎ numele.

Memoriile lui George Sarry dau o imagine proaspǎtǎ a Constanței dinainte și dupǎ rǎzboi, oraș viu și activ, o reme­morare a privațiunilor și pericolelor rǎzboiului, o rela­tare sobrǎ a vieții din închisorile comuniste, care o completeazǎ pe cea a lui Ioanid, și o scurtǎ dar nemiloasǎ privire dinafarǎ asupra României încǎ totalitare, revǎzutǎ dupǎ douǎzeci și șase de ani, și respectiv douǎzeci și nouǎ de ani (1986 și 1989) când Kentul rezolva toate problemele, și apoi încǎ o datǎ, dupǎ cincizeci de ani, în douǎ scurte vizite în 1992 și 1994. Acum România nu mai era totalitarǎ, iar Kentul nu mai rezolva prea multe probleme dintre cele rǎmase nerezolvate de o revoluție petrecutǎ între timp.

Stilul este simplu și percutant, iar materia plinǎ de substanțǎ, uneori ineditǎ pentru istoric. 

Iatǎ un fragment:

În 1947 și 1948 nu era zi când mergea lumea la piațǎ sǎ nu vadǎ un om mort cu o gaurǎ în cap și într-un lac de sânge. Lângǎ aceastǎ victimǎ era un polițist care o pǎzea de parcǎ era un om viu. Peste trupul mortului se afla o pancartǎ de 1 metru pe ? metri pe care era scris cu litere mari ?borfaș mort în luptǎ cu poliția?. A doua zi în altǎ piațǎ era alt mort tot cu o gaurǎ în cap și cu aceeași pancartǎ pe corpul lui. La fel se vedeau asemenea scene aproape zilnic prin diferite piețe, iar cei care aduceau persoana în timpul nopții și o împușcau știau cǎ lumea care vedea aceste scene nu credeau ce scria pe pancartǎ. De altfel acesta era și scopul lor, ca lumea sǎ știe ce pǎțesc cei care se opun regimului comunist. Dupǎ îmbrǎcǎ­mintea celor împușcați în cap oricine și-ar putea da seama cǎ nu erau borfași și fǎceau legǎtura cu oamenii care dispǎreau zilnic, rǎpiți de pe strǎzi, luați cu forța din case și chiar de la locurile de lucru. Aceste familii al cǎror tatǎ, soț sau frate dispǎreau fǎrǎ urmǎ erau primii la fața locului când aflau cǎ un alt mort a apǎrut în piața cutare. Se duceau repede sǎ vadǎ dacǎ cel împușcat era al lor. Din atâtea numeroase cazuri niciodatǎ nu s-a întâmplat ca cineva sǎ recunoascǎ pe vreuna dintre aceste victime. Am fost de multe ori sǎ vǎd și eu acești oameni morți. Este adevǎrat cǎ era greu sǎ recunoști persoana împușcatǎ pentru cǎ toți erau împușcați în cap și în gene­ral erau desfigurați. Numai dupǎ îmbrǎcǎminte ar fi putut sǎ fie recunoscut de familie. Polițistul era prezent întotdeauna și nu lǎsa pe nimeni sǎ se atingǎ pe cel împușcat. Era foarte clar cǎ au fost aduși în aceste piețe și împușcați în cap. Uneori erau lǎsați chiar douǎ zile sǎ fie vǎzuți de cât mai multǎ lume. Mai târziu, în închisoare, am aflat de la unii deținuți cu care am stat în aceeași celulǎ cǎ aceste crime tip execuție au avut loc în toatǎ țara și cu aceeași lozincǎ ?borfaș mort în luptǎ cu  poliția? scrisǎ pe pancartǎ. Cu toții am conchis cǎ cei omorâți împușcați în cap, care erau expuși prin piețele orașelor, erau aduși de la alte orașe și nu omorâți în orașul lor ca sǎ nu fie identificați. Toate persoanele dis­pǎrute, despre a cǎror soartǎ nu s-a aflat niciodatǎ, ori au fost duse în Uniunea Sovieticǎ și au murit chinuite, în anchete, ori au fost aceste victime necu­noscute, omorâte prin piețele orașelor din țarǎ. Nici dupǎ moartea lui Ceaușescu nu s-a putut afla identitatea lor, a celor vǎzuți de noi prin piețe, și respectiv locul unde și-au gǎsit sfârșitul, cei dispǎruți de la casele lor. 

Dar George Sarry este și unul dintre personajele de neuitat din Închisoarea noastrǎ cea de toate zilele1 a lui Ion Ioanid. El ocupǎ acolo, adunate, vreo douǎzeci de pagini, pǎtrunse de admirație, cǎldurǎ și respect, în condițiile în care saga lui Ioanid mișunǎ, cum se știe, de zeci și chiar sute de personaje. 

Îl ținem minte pe Sarry petrecându-și mai mult timp la carcerǎ, cu lanțuri la picioare decât în celulǎ, fiindcǎ lua apǎrarea bǎtrânilor împotriva persecutorilor lor, mai sǎnǎ­toși și mai solizi, fiindcǎ bǎtea turnǎtorii, fiindcǎ rǎspândea prin Morse informații prin toatǎ comunitatea deținuților, imediat ce ajungea într-o nouǎ închisoare. Cititorul nu uitǎ, bunǎoarǎ, fabuloasa scenǎ a hrǎnirii cu forța a lui ?George Englezu?, aflat cu un grup de colegi, în greva foamei. Pe care o reproduce în aceste pagini, modestia împiedicându-l sǎ relateze el însuși un episod care-l punea atât de strǎlucit în valoare.

Îl ținem minte ajutându-și colegii în deja legendara eva­dare de la Cavnic, netrǎdându-i, în ciuda torturilor îndu­rate, dupǎ ce refuzase sǎ mai plece cu ei, punându-și problema: ce va fi odatǎ ajunși afarǎ?

Și multe scene, unele chiar savuroase, dând o idee despre ingeniozitatea deținuților politici în tehnicile supra­viețuirii, dar mai ales despre ingeniozitatea anume a personajului nostru, ca aceasta: 

Dupǎ ce fiecare și-a povestit fragmente din pǎțaniile perso­nale pe timpul cât fusese despǎrțit de ceilalți și astfel am putut reconstitui și avea fiecare o vedere de ansamblu a întregii perioade, de la evadare pânǎ în momentul de fațǎ, s-a trecut și la unele aspecte mai hazlii. Astfel, îmi amintesc de povestea lui George Sarry care i-a lǎmurit pe cei care îi fuseserǎ vecini de celulǎ în arestul Securitǎții din Baia Mare, de ce, deseori, se iscau certuri între gardieni. 

Or, George Sarry avusese o idee ingenioasǎ. Profitând de faptul cǎ salteaua lui era nouǎ și proaspǎt umplutǎ, scosese din ea un pai și, culcat pe burtǎ lângǎ ușǎ, aștepta trecerea primului gardian care punea jos castroanele și apoi a celui de-al doilea care le umplea cu ciorbǎ. Când acesta trecea la celula urmǎtoare, George strecura paiul prin grǎtarul de aerisire care se gǎsea în partea de jos a ușii metalice, pânǎ în castron și sugea toatǎ ciorba din el. Când cel de-al treilea gardian, care deschidea pe rând celulele, pentru ca deținuții sǎ-și ridice mâncarea, ajungea la ușa lui George, constata cǎ în ­castronul lui nu fusese pusǎ ciorbǎ. Numai pe fundul ­castronului, unde nu ajungea George cu paiul, era puțin lichid și câteva felii de cartofi sau gulii, care constituiau inva­riabil meniul zilei. Gardianul trei își chema atunci tovarǎșul care îl precedase și îi fǎcea observație. Gardianul doi, pe bunǎ dreptate, susținea morțiș cǎ pusese în castron porția reglementarǎ, și? de aici, discuțiile în contradictoriu care se stâr­neau la ora mesei în dreptul ușii lui George Sarry, pe care le auziserǎ și nu și le putuserǎ explica vecinii lui de celulǎ. De câte ori castronul era depus suficient de aproape de ușǎ, ­pentru ca George sǎ poatǎ ajunge cu paiul pânǎ la el, scena se repeta, fǎrǎ ca gardienii sǎ aibǎ cea mai micǎ bǎnuialǎ asupra felului în care dispǎrea ciorba din el. (op. cit., vol. I, pp. 455?456) 

Sau altele, pǎtrunse de admirație pentru priceperea mese­riașului deprins din mers cu munca, fie ea și forțatǎ, și fǎcând-o bine, anume în favoarea camarazilor sǎi: 

George Sarry, care era tânǎr și extrem de voinic, își fǎcuse reputația de bun perforator și, la Baia Sprie, dupǎ obiceiul mine­resc, una din lucrǎrile lui figura pe planul minei sub numele de ?Suitoarea lui Sarry?. Era vorba de o suitoare care trebuia sǎ lege douǎ galerii (una jos și alta sus) la distanțǎ foarte mare una de alta. Nu mai țin minte distanța care le ­separa, dar era vorba în orice caz de peste douǎzeci de metri. Roca fiind extrem de durǎ progresul era lent, suitoarea ­neavansând dupǎ fiecare împuș­cǎ­turǎ decât cu câte douǎ­zeci?trei­zeci de centimetri. Lucrarea a durat câteva luni, timp în care Sarry, pentru a-și asigura norma, ?muta? ștufele la fiecare mǎsurǎtoare. Totul a decurs normal și, într-o bunǎ zi George Sarry a strǎpuns cu suitoarea lui în galeria superi­oarǎ. Pe tot timpul lucrǎrii își îndeplinise norma și chiar avu­sese depǎșiri! Toatǎ lumea era mulțumitǎ. Și condu­cerea tehnicǎ civilǎ a minei și administrația lagǎrului și G. Sarry. Și așa ar fi și rǎmas, dacǎ la niște verificǎri contabile și financiare, câteva luni mai târziu, nu s-ar fi adunat cap la cap toate mǎsurǎtorile lunare fǎcute la suitoarea lui Sarry. În urma acestui calcul, reieșea cǎ suitoarea avea peste cincizeci și cinci de metri înǎlțime, ceea ce nu numai cǎ depǎșea distanța de, sǎ zicem, douǎ­zeci de metri pânǎ la galeria de deasupra, dar ar fi însemnat sǎ fi ajuns pânǎ la suprafațǎ. Au urmat represaliile obișnuite: carcera. Când Sarry povestea mai târziu despre suitoarea lui, nu-și mai amintea de ceea ce suferise, ci numai de partea hazlie a pǎțaniei. Chiar adǎuga: ?Mǎ mir cǎ dupǎ calculul fǎcut nu m-au condamnat pentru evadare, din mo­ment ce la cincizeci și cinci de metri se afla suprafața, și deci libertatea? (Idem, pp. 124?125). 

Cititorul are acum prilejul sǎ verifice cât este de just portretul creat de Ioanid și sǎ constate cǎ el este foarte just. 

Vocea narativǎ, în primul rând, care se refuzǎ autoelogiului, care preferǎ sǎ-i admire pe ceilalți, dar nu poate evita sǎ relateze fapte și întâmplǎri, din moment ce pentru asta s-a apucat sǎ-și scrie mǎrturia. Or, din aceste fapte și întâmplǎri, nu putem sǎ nu vedem în neastâmpǎrul și dârzernia bǎiatului de douǎzeci de ani, un fel de frenezie a faptei bune, un simț al dreptǎții, al întrajutorǎrii aproa­pelui, un altruism ca de poveste, pe lângǎ o încântǎtoare ingeniozitate și spontaneitate în a dejuca atâtea capcane ale rǎului.

Este greu sǎ alegi din aceastǎ prea scurtǎ relatare un singur episod semnificativ.

Când se aflǎ la beci, în închisoarea de la Pitești, expert de acum în toate zgomotele, de atâta stat în întuneric, constatǎ cǎ ușa care de obicei se încuia în urma gardianului, prin trântire, nu se încuiase. Or, celula de izolare, bine încuiatǎ de obicei, se aflǎ în magazia de alimente, unde o imensǎ grǎmadǎ de morcovi îi chinuise pânǎ atunci imaginația neputincioasǎ. De data aceasta, George Sarry și-a petre­cut noaptea trimițând cu ?ancora? morcovi tuturor colegilor lui de pe etajele închisorii. 

Altǎdatǎ, schimbǎ regulile instituite de turnǎtori, de a lua primii sferturile de pâine distribuite de gardieni. Iar alteori, anuleazǎ regula tot de aceștia introdusǎ, de a se lǎsa plǎtiți cu porțiile lor de mâncare, de bǎtrânii care nu-și puteau îndeplini corvezile. Riscând carcera, îl bate exemplar, cum am spus, pe unul dintre acești turnǎtori.

Iatǎ un episod din care frenezia și satisfacția faptei bune se disting mai frumos ca oriunde: 

Am refuzat sǎ fiu maistru. Prietenii mei și chiar mulți alți deținuți încercau sǎ mǎ convingǎ sǎ accept, cǎ dacǎ eu refuz, vor numi vreun turnǎtor și toți vom suferi. M-am gândit cǎ aveau dreptate și am acceptat. Acum eram maistrul Sarry. N-au avut destui turnǎtori, așa cǎ mai toți cei aleși au fost oameni de treabǎ. Șeful meu de sector era ing. Niculițǎ Goga, o persoanǎ foarte calmǎ și un om bun. Când perforam în sectoare, îmi era foarte greu. Acum, dupǎ ce am fost numit maistru, lucram de trei ori mai mult. Normal, maiștrii umblǎ cu lampa în mânǎ de la un loc de lucru la altul. Nu eu. Eram tânǎr și mǎ refǎcusem fizicește și mǎ simțeam bine când ajutam pe cei din sectorul meu la rulat sau spǎrgând cu barosul bolovanii cei mari. Reușeam ca niciun om din sectorul meu sǎ nu fie pedepsit și asta mǎ fǎcea sǎ am o mare satisfacție și mǎ simțeam neobosit. 

Iatǎ-l ieșit din închisoare, dupǎ unsprezece ani, slab, îmbǎ­trânit și de nerecunoscut, luând trenul spre orașul copilǎriei și al familiei, atâta câtǎ mai rǎmǎsese în țarǎ: 

Tot drumul pânǎ la garǎ, în tramvai sau când mergeam pe jos, lumea se uita la mine. Eram vizibil cǎ vin din altǎ lume. Aveam paltonul cu multe gǎuri, cǎci la plecarea din Pitești mi-au scos toate peticele sǎ nu am ascunse cine știe ce mesaje. Cu fața albǎ și umflatǎ, eram complet diferit de oamenii de pe stradǎ care erau îmbrǎcați în haine frumoase și arǎtau sǎnǎtoși.

Cu toate privirile ațintite asupra mea, nu-mi era rușine și nu mǎ uitam în jos, din contrǎ, țineam fruntea sus. Nu știu ce credea lumea, eu știam cǎ nu am omorât pe nimeni, nu am furat și nu am dat informații la Securitate despre vecini, prie­teni sau colegi de lucru. 

Lipsa intenției de a face literaturǎ, enunțatǎ din prima propoziție a Cuvântului înainte semnat de autor are un rezultat uimitor: nicio întâmplare, nicio replicǎ, niciun gând și nicio opinie nu sunt inutile sau fǎrǎ miez în paginile încredințate de el hârtiei. Cu cartea aceasta, scrisǎ cu o simplitate, o lipsǎ de emfazǎ, cu o modestie fǎrǎ egal, cu un refuz de a se pune în valoare, și el uimitor, deși știm cǎ este semnul distinctiv al valorii, ne aflǎm în fața unuia dintre cele mai luminoase și atașante autoportrete din istoria lite­raturii de detenție care s-au scris la noi.

Tocmai pentru cǎ nu l-a mânat vanitatea de a rǎmâne în istorie se cuvine sǎ-i mulțumim pentru efortul depus.