Imbatranesc si e pacat, pentru ca am inca atatea de facut; …pentru ca fiecare an trebuie sa-mi ia ceva din frumusetea mea. Poporul meu totdeauna a fost mandru de ea: notre belle Reine! A fi frumoasa era privit intrucatva ca una din indatoririle mele regale.

De la varsta de 5 ani eram o adevarata fiica a Evei in iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumusetea, sub orice forma, trezea in mine o dragoste inflacarata, chiar pagana.

Dar ce e frumusetea? In ce consta ea de fapt? In linie, trasatura, expresie, culoare? In toate acestea, fara indoiala. Dar adesea, o femeie perfecta precum o statuie clasica, nu are nici farmec, nici succes.

Orice intruchipare a frumusetii, fie o femeie, o floare, o casa, un cal, fie o minunata priveliste a naturii sau o zugraveala, de cate ori s-a apropiat de mine frumusetea, am simtit ca era un har daruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul il ursise ca sa mi-l insusesc, cel putin cu ochii daca nu si cu mainile.

O muzica minunata sau deplina impartasire a frumusetii naturii ma faceau sa ma apropii mai mult de Dumnezeu; o priveliste mareata, adanca tacere a codrului, o gradina plina de flori, un stralucit apus de soare, dezlantuirea unei furtuni pe mare imi insuflau o mai limpede pricepere a celor vesnice, decat oricare ceremonie bisericeasca.

Oh! Repausul fumusetii si al naturii! Totul are atata forta aici, muntii si copacii sunt atat de calmi, atat de solizi, atat de siguri de ei. (…) Camerele mele par sa-si fi deschis bratele spre mine, fericite sa ma aiba inapoi. (…) Inca odata am fost fermecata de camera mea grandioasa, aurie, la care tin atat de mult!

Dragostea mea pentru culoare si un simt innascut al liniei mi-au fost de mare ajutor. Dandu-mi seama ca nu voi avea niciodata vreme sa ma dedau la studii mai serioase, imi dezvoltai talentul intr-o anumita directie, cu aplecare spre partea decorativa, si dobandii, astfel, un stil al meu in care forma si culoarea jucau rolul de capetenie.

Toata viata am avut o adevarata patima de a cladi casute sau colibe! Numai in anii din urma insa mi-a fost dat sa-mi satisfac mai deplin aceasta pasiune; colibele mele s-au facut mari, ba chiar au ajuns locasuri de seama.

Cu trecerea anilor incepusem sa pricep si sa pretuiesc arta si arhitectura tarii mele si ajunsesem initiatoarea de capetenie a unei miscari ce avea drept scop reinvierea unui stil national care sa inlocuiasca necontenita imitatie a tot ce venea din Apus. Uneori e nevoie de un ochi strain care sa-si dea seama cu adevarat de frumusetile unei tari, mai ales cand acea tara e in plina lupta pentru dezvoltarea ei. Cei ce sunt in febra evolutiei pot uneori ignora propriile lor comori in timp ce se straduiesc sa le dobandeasca pe ale altora.

Mi-a trezit intotdeauna mult interes in viata ce e frumos sau ciudat, sau trist sau comic, totul e o placere pentru ochi, desteapta luarea-aminte sau atinge inima.

Dar ceva din darul copilariei de a deslusi vedenii in alte vedenii, adancimi in alte adancimi, taine si inchipuiri in zilnica realitate, a ramas in mine in toata calea vietii. Este o binecuvantata insusire, de a infrumuseta orice, de a face mai atragatoare intamplarile si fiintele, si de a scoate la iveala mai mult lumina decat umbra. Aceasta este atitudinea optimista, neinteleasa intrucatva pentru pesimisti, sau cel putin asa mi s-a spus; dar cu toate ca fac parte din acei ce vad realitatea cu ochi limpezi, totusi deslusesc in orice lucru o frumusete latenta, in locul intunecimii in care par a se desfata oamenii de azi.

*         *          *

Iata cum am inceput sa scriu: Chiar din copilarie eram inzestrata cu o vie imaginatie, si imi placea sa spun povesti surorilor mele. (……) Mai tarziu, incepui sa spun povesti copiilor mei…

Adunasem in mine privelisti, simtiri, emotii, tablouri, patimi, bucurii si dureri omenesti, precum o oarecare filosofie dobandita prin simplul fapt ca traiam. Toate erau puse la pastrare in mine cine stie unde si inviau cand atingeam condeiul de hartie. Mai presus de toate era frumusetea, nemarginita frumusete peste tot, in orice forma, si toata era a mea daca stiam sa o prind.

La inceput imi inchipuiam ca nu pot scrie decat basme.

Dar, intr-o zi, descoprii ca pot sa scriu, sa zugravesc un peisaj, un sat, un apus de soare, un drum prafuit, si ca puteam usor trezi viziunea oricarui loc, precum si a oamenilor obisnuiti si a oricarui lucru pitoresc ori ademenitor. Simteam atmosfera, durerea precum si tot ce se ascunde sub aparenta vazuta de ochii nostri; toate le simteam si pe cand scriam imi dadeam seama ca acest dar imi venise treptat-treptat din pricina iubirii mele tot mai mari pentru tara mea adoptiva. Intelesei cat de adanc sorbisem in mine toate frumusetile ei, toate trasaturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc Romania. (…)

Asadar, fara a sta mult pe ganduri imi urmai scrisul inainte, cu modestie, fara pretentie si odata ce incepusem nu mai putui lasa condeiul din mana.