Ne dadea cate o cana de malai pe saptamana sau cate o cana de faina de orz, cu tepi in ea. Cu asta nu puteai sa traiesti. Si de la Cazarmi, acolo am stat cam trei saptamani, dupa care ne-au repartizat in colonii rusesti. Pe mine, pe mama si pe tata si inca trei familii ne-au repartizat la ferma Munteanu, pentru ca tata era zidar si sa repare nu stiu ce pe-acolo. Si acolo am stat iar cateva luni de zile, dupa care ne-a trimis in alt sat, ii spunea Cozarca si acolo s-a mancat si om pe om... A fost exterminare completa. Acolo a murit si tata.

- Au fost conditii grele?

- Foarte greu a fost, de exterminare, v-am spus. Daca ieseai pe camp, sa te duci pe la rusi, sa mai ceri vreo bucata de paine sau ceva, nici ei nu prea aveau, te intalneai cu nemtii si te impuscau. Erau calare si unde vedeau tigan, il impusca. Tatal meu a murit acolo, in satul Cozarca. Iar mama, cand a venit cetateanul ala, dupa front, invalidul, dupa familia lui - fusese impuscat in picior si de aia si schiopata -, avea autorizatie sa-si ridice familia, ce sa va mai zic, din saisprezece persoane nu a mai gasit pe nimeni in viata... Pentru ca mama l-a cunoscut pe cetatean, ca statea in cartier cu noi, in Crangasi, l-a rugat cu cerul si cu pamantul sa ma ia si pe mine, sa ma duca in tara, nu are nevoie sa o ia si pe ea, ca ea, chiar daca moare acolo, sa moara cu sufletul impacat, ca cel putin eu am scapat si am ajuns in tara. Si invalidul acela m-a dus pe mine acasa. Ei, astea au fost necazurile prin care am trecut eu si nu am stat eu sa va povestesc cu de-amanuntul, ne-ar trebui cateva luni de zile, am putea face un roman.

- Cati ani ati stat in Transnistria?

- Am stat din 1941 pana in 1942, pe la mijlocul verii. Cam asa, aproape doi ani.

- Despre mama dumneavoastra mai stiti ceva?

- Nu mai stiu nimic. Eu am plecat. De tata stiu ca a murit, ca eram acolo, dar de mama nu mai stiu nimic. Probabil ca a murit pe-acolo, ca acasa nu s-a mai intors, iar saraca era bolnava de cand am plecat eu in tara.

- Cand tatal dumneavoastra a murit, s-a facut inmormantare?

- Ce sa se faca, cum murea cineva, il luau alti tigani, care erau in putere si-l duceau intr-o vale. Daca avea sa traga ceva pamant peste el bine, daca nu, acolo ramanea, ce sa-ti spun. Este mult de povestit... (fata i se intuneca, n.n.). Erau tigani care nu mai puteau sa mearga si se tarau pe jos, ca sarpele, ca rama pe pamant. Erau morti de foame, daca nu mancau nu mai aveau putere, ramasese doar piele si osul.

- Cine v-a crescut de cand ati venit in tara?

- Aici, cand am venit, am tras la o ruda. Acum au murit si ei. Era un frate a lui mama, m-au crescut pana la varsta de paisprezece ani, dupa care am inceput sa muncesc si de atunci ma intretin singur. Asta a fost.

- Acum aveti o pensie ca ati fost deportat sau un ajutor?

- Nu am nimic. Imi aduc aminte ca in satul asta, unde era ferma Munteanu, am stat doua familii intr-o casa: familia mea, compusa din trei persoane, iar cealalta familie din sase, sapte persoane. Toata familia lor s-a imbolnavit de tifos. Noi trei nu am avut nimic, am scapat. V-am mai zis, tata se ducea si muncea ca zidar, dar nu-i dadea nimic, nici mancare, nici nimic. Eu, chiar daca eram copil, ma gandeam cum sa fac rost de mancare. La cateva sute de metri de noi era o apa care se numea Limanu, o apa mare, pe care mergeau si vapoare. Am stat acolo de primavara pana toamna. Plecam dimineata, treceam apa care era inghetata si ma duceam in sat si cerseam. Imi dadeau si ei ce puteau: o bucata de paine, ceapa, usturoi, cartofi. Mai capatam si cate ceva de imbracat. Era tare rau la intoarcere, ca se dezgheta apa si trebuia sa sar de pe un sloi pe altul. Eu eram slabut si ma tineau sloiurile. Pe apa aia erau rusi care pescuiau si strigau la mine, ma injurau ca ce caut acolo. Ziceau ?caput valincaia iac svai mati", ma injurau ca o sa mor inecat. Stiam si eu ruseste pana acum cativa ani, dar acum am imbatranit si am mai uitat.