- Cand a inceput aceasta emigrare?

- Imediat dupa 23 august 1944. Si unii au cazut victima la granita, fiind impuscati, dar au cautat sa se stabileasca in alta parte. Altceva, ca multi au incercat sa intre in Palestina, in Tara Sfanta, in tara noastra de totdeauna si britanicii au avut o comportare care nu le face cinste. Sositi acolo, cu vapor invechit - si era o minune ca a ajuns la tarm -, nu li s-a dat voie sa puna piciorul pe solul Tarii Sfinte. Trebuia sa faca cale intoarsa si s-a intamplat ca nu putine dintre aceste vapoare sa se scufunde si sa cada victime datorita lor. Asa cum noi nu putem sa nu facem reprosuri britacinilor, americanilor si celorlalti din Occident, care nu au gasit de bine - fiind atentionati si in cunostinta de cauza ca ce se intampla la Auschwitz, ca exista aceste camere de gazare, aceste lagare de exterminare - si macar atata osteneala nu si-au dat, ca sa incerce sa arunce o bomba pe o linie ferata, ca sa mai incurce cumva, ca vagoanele sa nu mearga direct la tinta... Asa ca, ma rog, dar asta apartine trecutului si e eternizat in diferite expuneri, prezentari ale evenimentelor din acea vreme.

S-a intamplat, dupa aceea, ca speranta noastra de aievea s-a implinit si ca, pentru ceea ce s-a rugat un evreu habotnic vreme de o mie noua sute de ani, ca la miezul noptii se scula, se aseza pe prispa casei sale si spunea rugaciuni pentru renasterea statului evreiesc, desigur, si inaltarea celui de-al treilea sanctuar, macar partial, s-a implinit. Si asta a dat un avant puternic dorintei enoriasilor nostri, de a se stabili in Tara Sfanta. Au aparut anunturi din partea statului, in care am fost instiintati sa ne prezentam la tribunal pentru emigrare in Israel. Si toata lumea credea ca asta inseamna ca cine vrea si pleaca, dar au fost episoade cand da, cand ba. Se prescria ca cu saptezeci de kilograme se poate pleca si atuncea cel care a fost instiintat ca i s-a aprobat plecarea si-a lichidat gospodaria si a pregatit in lazi cele saptezeci de kilograme. Cand s-a stopat, pentru un an, pentru doi, pentru mai mult timp, ducea o viata mizerabila, cu lazile in casa, fara mobilier, fara nimica. In sfarsit, au fost perioade grele.

Noi, datorita faptului ca am avut in fruntea noastra un conducator de talia atat de regretatului Sef-Rabin care a fost Doctor Moses Rosen, vreme de patruzeci si sase de ani, am dus o viata la nivel comunitar bine organizata, cu toate piedicile ce incercau sa se puna. De exemplu, a reusit in anul 1956 sa scoata revista, revista cultului mozaic, fara nume, asa cum este acuma ?Realitatea evreiasca". Tot atuncea, in fruntea comunitatilor, presedintii si secretarii erau membri ai Partidului Comunist Roman si primeau ordin din partea conducerii laice a Federatiei Comunitatilor Evreiesti, ca sa saboteze, daca s-a trimis acele doua sute de exemplare din aceasta revista sa le ascunda cumva, sa nu ajunga in mana enoriasilor. Atata vreme cat comunistii erau la conducerea comunitatii evreiesti si asta a durat o vreme destul de indelungata, s-au pus piedici serioase pentru buna desfasurare a vietii comunitare. Dar, dupa o vreme, ei au fost indepartati si am avut numai o conducere religioasa in fruntea federatiei si a comunitatilor.

La Timisoara, din moment ce enoriasii ortodocsi din Fabric au plecat, s-a inchis Templul. Enoriasii ortodocsi din Mehala au plecat, s-a demolat Templul. A ramas cel din Iosefin. Nici un ortodox n-a mai ramas in Romania, nici un conservator. Nici intr-o casa nu mai exista menaj ritual, la Timisoara, care, prin excelenta, era o comunitate neologa, deci foarte putin religioasa, dar atasata de evreime si cu dragoste fata de Sion, dar foarte instrainata de viata religioasa. Asa ca numarul nostru era in continua descrestere. Zece mii, sapte mii, cinci mii si asa, incet, incet, am ajuns la cifra aceea anemica de cinci sute, care, de fapt, este un fals, pentru ca nici atatia nu suntem. Si la aceasta cifra ajungem prin concesii, pentru ca, conform legislatiei noastre, evreu este numai acela care are mama tot evreica. Noi il acceptam si pe acela, il consideram ca evreu, care are numai tatal, uneori chiar si numai daca a avut bunicul evreu. Deci, suntem in numar descrescand. Functioneaza, la ora actuala, Casa de rugaciuni din Fabric, unde este un mynian (cei zece barbati necesari pentru a se spune toate rugaciunile in cadrul serviciului religios, n.n.) in fiecare dimineata si seara, inca. Natural, si de Shabat. Templul Iosefin a ramas ortodox, dar fara ortodocsi! Dar sunt cativa enoriasi care tin, sunt in apropierea acelui templu, asa ca vineri seara si de Shabat si ei tin mynian. In jurul nostru este un tineret, circa patruzeci, pe care incercam sa-i iudaizam, sa le adancim constiinta identitatii lor, sa-i familiarizam cu trecutul, cu datinile noastre, cu notiuni de Lashon Kodes, de limba sacra, cu notiuni din trecutul nostru, cu organizarea unor manifestari la diferite sarbatori, cu includerea lor in cadrul serviciului divin de Simchat Tora.

Trebuie sa arat ca Timisoara e un model pe plan de tara, in privinta raporturilor dintre diferite etnii. Si aceste etnii nu sunt putine la numar. In aceasta parte a tarii sunt vreo cincisprezece. Miscarea ecumenica e de o mare intensitate.