Mama a ramas sa se descurce singura. Intre timp, plecau toti nemtii, bucovinenii de nationalitate erau fosti cetateni austrieci, Austria apartinand acum de Germania, ei au preluat populatia fost de nationalitate austriaca de la ei. Fiecare, cum voia, putea sa se intoarca, dar prin ei se facea drumul in Romania. Asa au plecat mai multe transe, pana cand ne-a venit si noua randul, dar abia in `43. N-am stat decat un an de zile, dupa care, intre timp, a murit bunicul si, dupa cateva saptamani, a trebuit sa urmeze al doilea refugiu si acela a fost si definitv. Ne-am retras, crezand ca-i numai pentru doua, trei luni, pana trece frontul, dar frontul a mers in alta directie, iar noi am ramas definitiv aici. Intai la Campulung Muscel, la o prietena a mamei, dupa care, terminand liceul, am venit la facultate. Iar tata, intre timp, terminandu-se razboiul, a fost eliberat, lasat la vatra si a fost rugat sa faca serviciul aici, in Bucuresti. In felul acesta, pe masura ce terminam liceul, veneam si noi. Nu puteam sa parasim Campulungul, pentru ca avea si aer curat, acolo aveam prietene. Ne-am terminat liceul toti. Dupa care am terminat facultatea, am fost repartizati in Bucuresti si, in felul acesta, am ramas definitiv. Aici ne-am casatorit si asa mai departe.

- Ati incercat sa mai mergeti in Cernauti dupa aceea?

- Abia in `57 a dat drumul la primele rude directe: frati la frati puteau sa vina, parinti la copii sau copii la parinti si noi, neavand frati, abia dupa ce s-au mai atenuat restrictiile si au inceput sa vina si rudele de gradul doi, ne-a dat voie sa venim, dar pe baza de invitatie. Asta s-a intamplat in `67, `68, dupa douazeci si patru de ani prima data.

- Ati gasit casa unde ati locuit?

- Am gasit, dar totul era ocupat, vandut, nu mai era nimic... E foarte trist cand vezi ca dintr-o casa frumoasa a ajuns o darapanatura, casa fiind in centru, chiar si cea de la tara, tot asa si-au luat-o altii. Asa ca noi veneam la matusile, surorile tatalui, care au ramas acolo si asta a fost tot. Aici ne-am casatorit, toti fratii suntem, in afara de unul care a ramas la Campulung, toti suntem la Bucuresti.

- Ce puteti sa ne spuneti despre tatal dumneavoastra, care era ucrainean suta la suta, ca si dumneavoastra, de altfel, pentru ca s-a casatorit cu o ucraineanca? Ce a facut de-a lungul vietii, pentru ca am inteles ca a facut multe lucruri bune si foarte bune pentru ucraineni, cat si pentru ceilalti?

- Ca sa iau de la inceput, o sa va prezint si datele lui. El se chema Vasile Rusnac, facea parte dintr-o familie numeroasa, de doisprezece copii, dintre care patru baieti au murit pe parcurs, ramanand opt in familie, de care s-au ocupat parintii, pana au crescut mari. Doi dintre ei, tatal si fratele sau mai mare, au fost selectionati de catre invatatorul satului, rugandu-l pe bunic sa-i lase sa studieze mai departe, astfel incat ei au fost trimisi sa studieze la unul din gimnaziile noi intemeiate, din localitatea Visnita.

- Cum se numea satul unde s-au nascut?

- Nepolog, iar oraselul respectiv era un oras de munte, care avea multa populatie ucraineana si alte nationalitati. Dar austriecii au creat un gimnaziu special pentru ucraineni. Acolo a invatat tata si, fiind printre baietii eminenti, el si fratele lui, chiar profesorii i-au recomandat sa-i mediteze pe elevii mai slabuti. Cu acest prilej el si-a insusit materia respectiva cu mult mai bine decat ceilalti, astfel ramaneau intotdeauna pe primele locuri. Cand au terminat gimnaziul, au trecut la liceu, dar a izbucnit si razboiul si, la un moment dat, au fost luati voluntari pe frontul din Italia, unde nemtii, impreuna cu austriecii, au luptat si au supravietuit in ultimele clipe ale razboiului. A fost pe unul dintre fronturile de atunci considerate cele mai grele. Foarte putini au scapat, printre care au avut noroc si tata, si fratele lui. Mai putin fratele lui, care a fost ingropat de un obuz in transee si descoperit dupa cateva zile, dupa niste ploi, ramanand bolnav de plamani si trimis apoi de austrieci la Tirol, la unul dintre sanatorii, sa se vindece. Asta a fost si motivul pentru care el nu si-a mai terminat studiile, timp in care, insa, tata a terminat Dreptul. Dupa o perioada de practica si-a intemeiat un birou propriu de avocatura, unde a lucrat pana in 1939, cand a izbucnit razboiul cu Polonia, adica nemtii au ocupat Polonia. Din satul lui natal si din Cernauti, care se afla la 30 de kilometri de granita, au fost mobilizati toti barbatii apti pentru stagiul militar. De acolo l-au surprins si evenimentele din `40. Armata a trebuit sa se retraga, dupa tratatul Ribentropp-Molotov, ramanand numai populatia care nu a reusit sa plece in timp. Atunci evenimentele se luau la cunostinta mai greu decat autoritatile si institutiile de stat, care au reusit sa fuga, iar restul, afland mai tarziu, n-au mai putut, au fost ocupati. Toata populatia ramasa voluntar sau involuntar a fost considerata de sovietici ca au ramas de buna voie si, ca atare, au fost considerati cetateni ai lor. Imediat dupa primele luni, au inceput trierile populatiei si trimisi, majoritatea, in Siberia. Ne venea si noua randul. Atunci, mama a gasit de cuvinta sa plecam cu toata populatia germana, care avea dreptul, conform Tratatului, sa plece in Germania si, in felul acesta, ne-a salvat, urmand ca, prin Germania, sa venim inapoi in Romania.