Noi si ei

Primenirea cea mai spectaculara e sesizabila la muzee si expozitii. Au loc permanent vernisaje: al tezaurului recuperat din Germania, 100 de capodopere ale Scolii din Paris, Zece ani de pictura, Câtiva artisti figurativi, Negrul este o culoare, Trei secole de desen parizian, Opere necunoscute ale bisericilor din Paris, Vitraliul, 3 000 de tapiserii. Se face o noua catalogare a operelor de arta, dupa aducerea lor din diverse colturi ale Frantei, unde fusesera adapostite în timpul razboiului. (Ultima înregistrare de acest fel data din 1880). Au fost reexpertizate multime de pânze (asa s-a gasit un Tintoretto si un Brueghel). Concomitent se restaureaza, rapid si eficient, zece biserici pariziene, caci - motivau autoritatile municipale - "nu doar Notre Dame era importanta".

Existau la Paris o serie de institutii ce facusera gloria Frantei. Modernizarea, laxismul, descatusarea sesizabila la nivelul presei, radioului, spectacolelor, modei, conditiei femeii, scolarizarii le vor atinge prea putin. Una din ele era Academia Franceza. "Totul trece, Academia ramâne", obisnuiau sa spuna parizienii. Dar spectacolul ca atare de primire de noi membri (prin reînnoirea numarului constant de 40) era extraordinar. Aici totdeauna s-a facut coada, înaintea celei proletare pentru mâncare.

In schimb salonul, aceasta "bursa a valorilor sociale si intelectuale", e în pas cu vremea. Literati, artisti, politicieni, "originali", straini în trecere se aduna în aceste locuri, unde trebuie în primul rând sa fii original, sa te remarci si, daca se poate, sa te impui. Un astfel de salon, unde s-a înghesuit tot Parisul, a fost, vreme de 60 de ani, cel al Elenei Vacarescu. De Max, Ventura, Yonnel (artisti francezi de origine româna), oameni politici români ca Ionel Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu erau obisnuiti ai casei. Aici lui Herriot, Paul Boncour, Raymond Poincaré, Painlevé, El. Venizelos, Politis, Benes li se spunea pe nume.

Dar nu era singurul loc din Paris unde românii îsi faceau simtita prezenta. Franta oficiala era indiferenta la soarta României, dar omul de pe strada (soferi, mici negustori, meseriasi, tarani) erau categorici: De braves types les roumains. Et puis qoui, on est alliés! [Grozavi oameni, românii! Si apoi, nu, suntem aliati!]. Isi aminteau doar fratietatea din timpul primului razboi mondial, nu si nefericirea celui din urma, când românii si francezii s-au aflat, pâna la 23 august 1944, în tabere diferite.

La salonul de pictura, Eustatiu Stoenescu e omagiat pentru "forta, energia si sensul materiei picturale". La fel se bucura de succes expozitia lui Scortescu. Brâncusi, din motive doar de el stiute, refuza sa-si prezinte opera. Ar fi fost "o mustrare mândra" în pledoaria românilor pentru statutul lor postbelic, dar maestrul a ramas claustrat în universul sau.

Si totusi, în acest Paris ce se pregatea febril pentru conferinta internationala, un lobby pentru România era cu putinta. In Paris Matin Elena Vacarescu scrisese ca românii din Paris sunt nemultumiti sa li se spuna "sateliti". In sprijinul lor, cu vorba si condeiul, vin o suita întreaga de voci autorizate: Genevieve Tabouis, Donald Hall, care petrecuse luni întregi în Maramures, Harold Nicolson, reprezentant britanic la Societatea Natiunilor, Ivor Mac Donald de la Times, Th. Greenwood, casatorit cu o românca, C.L. Sulzberger de la New York Times, cunoscuta figura bucuresteana, ambasadorul d'Ormesson si multi altii.

Comitetul de colaborare franco-român adauga pledoaria sa în favoarea României (era vorba de prieteni personali ai celor ramasi în tara, studenti, naturalizati, intelectuali de marca, simpli muncitori). Dar partida era pierduta.

Incercând sa explice caderea Frantei în 1940, cineva scrisese ca a fost "o tragedie shakesperiana de intriga si de neputinta, de ambitie si de moarte". Acelasi sentiment aveau sa-l încerce si românii, victime ale Conferintei de Pace din Orasul Lumina, oras al visurilor lor de mai bine de 200 de ani. Si poate pentru ca lucrurile se petrecusera acolo, de unde hraneau cele mai mari sperante, ziarista Micaela Catargi a putut încheia cu amara ironie: "Noi îi iubim pe francezi si francezilor le place sa fie iubiti!"