Pe 19 august 1944, am primit de la comandamentul superior al armatei ordinul de front de a-mi prezenta demisia si de a ma retrage din functia mea...

Generalul de cavalerie Erik Hansen, seful Misiunii militare germane din România (DHM - Deutsches Heersmission), a stabilit sa dea o serata de adio în cinstea mea pe data de 23 august 1944, la Clubul ofiterilor germani din Bucuresti si m-a întrebat ce dorinte am. Deoarece, între altele, ma ocupam si cu muzica, i-am propus ca, dupa masa comuna data de statul major [al misiunii], sa audiem, cu ajutorul instrumentistilor militari, Trioul pentru pian nr. 3 si Cvartetul pentru coarde opus 18. N-am dorit sa convocam prea multi invitati, pentru a putea petrece o seara deosebita - cu muzica - în cercul camarazilor cu care colaborasem peste un an si jumatate. Hansen a fost de acord, anuntându-ma ca va participa si el la aceasta serata.

Catre ora 17 a zilei de 23 august, Hansen s-a scuzat, anuntând ca fiind foarte obosit nu va putea participa la serata.

Alerta de la Legatia germana

Am vrut sa mai verific unele parti ale compozitiilor si am chemat instrumentistii la Club la ora 18 si am început repetitiile. Dupa o jumatate de ora s-a comunicat parola pentru începerea actiunii armatei prin unitatile de interventie care se aflau în stare de alarma. Am întrerupt pregatirile, iar instrumentistii au plecat. L-am sunat pe locotenentul major von Otterstedt, care mi-a comunicat ca, din cauza evenimentelor, serata nu va mai avea loc.

La scurt timp dupa aceea, din ordinul lui Hansen, a venit o masina si catre ora 19 m-a dus la Legatia germana, unde am gasit toate personalitatile importante strânse la un loc: Hansen, Tillisen, Spalke, Gerstenberg, Stelzer, Mirbach si altii [generali, ofiteri superiori si consilieri]. Dupa cum îmi amintesc, ministrul von Killinger lipsea, deoarece era, dupa cum se spunea, la rege. Generalul Hansen m-a luat imediat deoparte si mi-a explicat, pe scurt, urmatoarele: maresalul a fost chemat în cursul dupa-amiezii la rege, unde se pare ca s-a ajuns la discutii violente si regele a cerut încheierea imediata a armistitiului. Din ordinul regelui, maresalul a fost arestat.

Nu-mi amintesc exact daca si Hansen a fost chemat la rege [a fost, împreuna cu generalul Gerstenberg, în jurul orei 23]. In tot cazul, regele era hotarât sa puna capat situatiei, pentru ca nu dorea ca tara sa sa fie distrusa. In cercurile Legatiei se discuta, o spunea si Hansen, ca acum problema era daca se va accepta retragerea libera a trupelor germane si stabilirea lor în spatele Carpatilor...

Hansen mi-a cerut ca sa stau la dispozitia lui si în caz ca va trebui mers din nou la rege sa ma duc eu, fiindca se considera ca, în calitate de unchi al regelui, as putea exercita o influenta asupra lui, lucru de care eu m-am îndoit de la început.

Nu e nevoie sa subliniez ca la Legatie domnea o atmosfera apasatoare. In timpul sederii mele acolo, am avut impresia ca cei de fata optau pentru doua alternative:

Hansen si Tillisen erau pentru o retragere onorabila si o despartire loiala - atât cât se mai permitea în situatia care se crease. Acesti domni si-au dat seama, de fapt, ca trupele germane n-au reusit sa apere România de rusi si astfel una din ideile principale ale politicii maresalului [Antonescu] s-a prabusit. Totodata, ei stiau ca unitatile de interventie nu puteau schimba situatia.

Cealalta grupare se gândea în primul rând la petrolul românesc, fara de care nu am mai fi putut continua razboiul si de aceea cauta o solutie de a ramâne în România, în pofida situatiei create. Prin ce mijloace se putea realiza acest lucru, când frontul deja fusese spart, nu stia sa spuna nici unul dintre ei.

La 20 august, rusii, cu forte mult sporite, au trecut la atac împotriva Grupului de armate Ucraina de Sud, format din Armatele 3 si 4 române, care, din cauza pozitiei tactice total nefavorabile, au trebuit sa se retraga. Unitatile germane au rezistat trei zile, în timp ce românii au renuntat de la bun început. La 22 august, Iasul era pierdut, la 25 august au cazut Vaslui-Muise-Leova, iar diviziile germane care au aparat Tiraspolul si Chisinaul au fost încercuite. La 30 august, am pierdut bazinul petrolifer.

Ordinul lui Hitler

Generalul Friessner, comandantul armatei [Grupul de armate Ucraina de Sud] a atras atentia înca de la 6 august asupra amploarei crizei din unitatile române de pe front si asupra atmosferei din tara si, prevazator, ceruse sa i se dea în subordine trupele române împartite în diverse formatiuni, pentru a organiza o aparare omogena în spatele frontului. Cererea sa a fost respinsa de Hitler prin ordinul "sa-si îndrepte privirea înainte" - asa cum scrie generalul von Tippelskirch în cartea sa Istoria celui de al doilea razboi mondial, clarificând astfel cauza esentiala pentru care armata germana a ajuns pe teritoriul românesc într-o totala dezordine, lipsita de comanda. Luând în considerare catastrofa de pe front, Friessner voia sa clarifice comanda unitatilor germane din România. I s-a spus ca, în afara unitatilor de interventie, armata dispunea de numai doua batalioane de aparare antiaeriana, aviatia militara nu dispunea de unitati de vânatoare, iar restul îl reprezenta o divizie de artilerie în jurul Ploiestiului.

Generalul Friessner si-a manifestat intentia de a-l ocoli pe seful Misiunii militare germane [generalul Hansen] si de a sustine Misiunea aviatiei militare si pe seful acesteia, generalul Gerstenberg. Intr-adevar, din punct de vedere tactic, Hansen nici nu avea ce sa mai comande, pentru ca micile unitati ale armatei de uscat erau împrastiate în toata tara. In acele momente, se punea cu mare acuitate problema unei eventuale întelegeri cu românii pentru a înlesni retragerea trupelor germane. Se parea ca partea româna era dispusa sa accepte o interdictie a focului, dar totul a esuat datorita neîncrederii reciproce.

Oricum, în 24 august, înainte de prânz, am iesit pe jos în oras, de la [hotelul] Ambasador, în uniforma, fara sa mi se întâmple ceva; de ambele parti, se schimbau înca saluturi.

Seara, la Legatie, în urma telefonului primit de la generalul comandant Jodl, evenimentele au luat o întorsatura dramatica. Nu-mi amintesc exact cine a vorbit prima data cu el, probabil Hansen, apoi Gerstenberg. Hansen a trebuit sa cedeze receptorul lui Gerstenberg, pentru ca acesta avea acum functie militara mai mare. Seful Misiunii militare, generalul Hansen, s-a simtit jignit. Si Jodl a transmis ordinul lui Hitler, care suna cam asa: 1. Ploiestiul si bazinul petrolifer sa fie pastrate cu orice pret; 2. Regele si camarila sa sa fie pusi sub arest; 3. Maresalul sau un alt filogerman sa fie numit conducator al statului; 4. Orice fel de tratative sau fraternizare cu românii sunt interzise.

Cu alte cuvinte, lupta împotriva românilor trebuia sa înceapa imediat. In acel moment, situatia s-a clarificat pe deplin: o retragere libera a Misiunii militare germane si a Misiunii aerului, a unitatilor de interventie si a celor doua batalioane speciale era înca posibila.

Dar Gerstenberg, care l-a anulat practic pe Hansen, se grabea sa ajunga la Ploiesti. Cu ajutorul celor doi ofiteri de stat major [care îi fusesera dati ca însotitori în urma audientei de la Palat, pentru a putea iesi din Capitala], a reusit sa ajunga la Ploiesti [în realitate, pâna la Baneasa] si a promis ca va avea grija sa nu se ajunga la schimburi de focuri cu românii. Dar în momentul când a ajuns la Ploiesti [corect, la Baneasa], i-a arestat pe însotitorii sai, ofiterii români, si a organizat lupta pentru cucerirea Bucurestiului, dezlantuind atacul asupra aeroportului Baneasa [si a orasului]. In ziua de 24 dupa-amiaza, avioanele germane au bombardat Capitala, tintind evident si spre Palatul regal [pe care l-au si atins]. Românii au fost foarte revoltati de acest atac, iar noi, cei de la Ambasador, n-am mai putut iesi. Ofiterii, functionarii armatei si sefii speciali au început pregatirile pentru aparare, ceea ce era destul de ridicol, pentru ca aveam numai pistoale, iar garzile se unisera deja cu unitatile de interventie. In cursul acelei zile am primit un telefon de la Palat: se spunea ca regina ar vrea sa-mi vorbeasca. Dar la telefon era vocea unui barbat, probabil un aghiotant, care a întrebat daca sunt la Ambasador, ceea ce s-a confirmat.

Am depus armele în strada

Corpul teritorial german Bucuresti, care se ridica la 40 000 de soldati, a început lupta pentru cucerirea Capitalei. Toata dupa-amiaza am vazut infanteria româna în formatiuni de lupta înaintând spre nord, pe ambele parti ale bulevardului Bratianu.

In dupa-amiaza aceleasi zile, s-a prezentat la Ambasador o delegatie de ofiteri români care mi-a comunicat ca orice rezistenta e lipsita de perspectiva si ca ar trebui sa ne predam. Bineînteles ca am refuzat. Dar eram prinsi în cursa - pe strada nu mai puteam iesi si nici nu mai exista vreo posibilitate sa rezolvam situatia.

Catre amiaza zilei de 25 august am observat ca doua tunuri antitanc au fost puse în pozitie în fata intrarii în sediul nostru si un pluton de infanterie se desfasurase în pozitie de lupta. In sfârsit, a aparut generalul comandant al trupelor teritoriale române si a cerut sa vorbeasca cu ofiterul german cu cea mai mare vechime în serviciu. Acesta era un colonel batrân, foarte înalt, care nu apartinea de noi, dar care înnoptase la Ambasador. S-au dus lungi tratative; între timp, noi ne faceam bagajele. Dupa un timp, colonelul german a fost rechemat, iar generalul român ne-a amenintat ca va da ordin sa se traga cu tunurile daca nu ne predam imediat. Deoarece nu aveam la noi decât pistoale, nu ne mai ramasese altceva de facut decât sa iesim în strada si am depus armele, lasându-ne escortati ca prizonieri. La aceasta scena, generalul român ne facea reprosuri din cauza bombardamentului [german asupra orasului], lucru pentru care nu era vinovat nici unul dintre noi. In sfârsit, am fost dusi într-o cazarma libera si cu aceasta au început - pentru mine - doi ani de prizonierat. La evacuarea noastra din oras, am fost insultati de trecatori, dar comandantul român de escorta nu i-a lasat sa se apropie de noi.

Asadar, eu eram de fapt un ofiter demis din armata si cazut prizonier, cu toate ca, de drept, nu mai eram soldat...

Când rusii au înconjurat Legatia, Killinger a lichidat-o întâi pe secretara lui, cu care se spunea ca ar fi avut legaturi intime, apoi s-a împuscat.

Un general rus l-a scos pe Hansen din Legatie, i-a lasat sabia si gradele - s-a purtat, de fapt, foarte corect. Ce s-a întâmplat cu generalul Hansen în continuare nu stiu [a fost trimis în prizonierat în U.R.S.S., împreuna cu ceilalti prizonieri germani]...

Pe Gerstenberg si pe celalalt general (al carui nume îmi scapa) [Reiner Stahel], care a aterizat pe aeroportul Baneasa, ocupat de români si a ajuns în captivitate, i-am întâlnit într-o cazarma vizavi de Spitalul militar din Bucuresti [cei doi fusesera capturati de trupele române la Gherghita, în ziua de 28 august]. Acestia n-aveau voie sa-si paraseasca camera si nici sa fie vizitati. Mie mi s-a permis sa le fac o vizita scurta. Gerstenberg a fost deosebit de amabil: statea pe patul sau si se întreba daca regele nu ar putea face ceva pentru el, lucru de care eu ma îndoiam.

Oferta regelui

In aceeasi cazarma au aparut ceva mai târziu, spre seara, doi agenti de politie în civil si mi-au comunicat, din ordinul regelui, ca acesta vrea sa-mi puna la dispozitie unul din castelele sale ca loc de internare. I-am multumit pentru aceasta oferta si m-am referit la scrisoarea pe care i-o trimisesem reginei, în care declaram ca sunt gata sa împart cu camarazii mei soarta în prizonieratul intervenit, ca nu voi apela la protectia ei si a regelui, decât în cazul în care prizonierii germani vor fi predati rusilor...

Seful statului român, Antonescu, era o personalitate care impunea respect si teama. Generalul Hauffe l-a caracterizat odata ca pe un fel de amestec între batrânul Fritz (Friedrich II al Prusiei, 1740-1789) si Konrad von Hötzendorf. El însa nu avea adepti prea multi nici în rândul poporului, nici în cadrul armatei. Relatia sa cu tânarul si foarte retinutul rege a fost de la început umbrita din cauza atitudinii pe care o avusese fata de tatal sau, Carol II. Deviza lui Antonescu: "Regelui - toata cinstea si mie - toata puterea" n-a fost respectata în perioada urmatoare.

Dupa cum mi s-a plâns odata regina, maresalul se amesteca pâna si în problemele administrative ale Curtii regale. Fata de mania de reprezentare în domeniul actelor de binefacere a doamnei maresal, regina era pusa deseori într-o situatie dificila. Totusi, maresalul a fost recunoscut ca o necesitate politica de catre adversarii sai, mai mult sau mai putin hotarâti, ca o necesitate atâta timp cât ne-a surâs norocul razboiului. Maresalul a fost direct dependent de succesul razboiului german.

Intr-adevar, rasturnarea din august, cât si armistitiul au fost surprinzatoare pentru serviciile germane. Ministrul Killinger, în primul moment, ne-a anuntat stirea despre arestarea maresalului si încheierea armistitiului ca pe o gluma de prost gust...

Oricum s-ar pune problema, un lucru este cert si anume: fara înfrângerile noastre proprii pe toate fronturile, în special în Est, rasturnarea nu ar fi fost posibila.

Ideea ca nemtii îi apara [pe români] de invazia bolsevica nu mai era valabila, deoarece rusii ocupasera parti mari din România, noi pierdusem partida, iar legea actiunii era de partea cealalta.