Întâlnire cu Sergiu Celibidache
Autor: Marilena Rotaru
sau Cum lucrează sunetul asupra spiritului omenesc
Mijlocul lui ianuarie 1979. Afișele din spațiul Ateneului Român anunță concerte ale Orchestrei Filarmonicii ?G. Enescu? sub bagheta lui Sergiu Celibidache. Este a doua revenire în țară ? prima a fost în iunie 1970, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Stockholm ? după ce, vreme de peste douăzeci de ani, numele lui Sergiu Celibidache era interzis în România. Îl sun pe clarinetistul și dirijorul Aurelian Octav Popa, fost bursier la cursurile de dirijat ale maestrului, și mult apreciat de celebrul muzician. Cum să fac să obțin un interviu? ?Mâine, după repetiție, maestrul dorește să stea de vorbă, cu ușile închise, numai cu noi, cu orchestra. Vii cu mine, stai în spate, când se termină te prezint, îi spui ce vrei, și poate... poate...? N-aveam de ales. Știam că refuza interviurile, că reteza din start orice inițiativă jurnalistică. Dar dacă...?
Lângă Aurelian Octav Popa, în ultimul rând din spatele orchestrei, să nu mă vadă, dar să-l văd și să-l aud pe Celibidache. Rumoarea se stinge la apariția maestrului cu un fular alb, foarte lung. Se așează pe un scaun și-i privește pe rând, pe toți membrii orchestrei, în tăcere. Parcă-i vede pentru prima dată, deși, cu puțin timp înainte, fuseseră împreună la repetiția de pe scena Ateneului. Cineva îi pune în stânga o farfurie cu un morcov, o foaie de salată verde și o bucată de sfeclă. Când mă străduiesc să înregistrez mai bine conținutul farfuriei, îl aud: ?Așa, deci... În țara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găsește... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din București turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veți avea aceeași diurnă ca mine. Nu cu șapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, cașcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache ? deși ar trebui să conteze și asta ? dar, mai ales, pentru că sunt român, ca și voi.? Uitasem de statutul meu clandestin, și, ca
să-l aud mai bine, și să-l văd, mă înălțam printre capetele celor din fața mea. ?V-am cerut ca la această întâlnire să nu fiți decât voi, orchestra, și cu mine. Nici asta nu s-a putut. Am depistat un microb pe lângă Aurelian...? Mi-era clar că nu putea fi vorba de nici un interviu. La sfârșitul întrevederii, mă las cu greu purtată de Aurelian Octav Popa în fața maestrului. Îi sunt prezentată, mi se motivează prezența... Își ridică sprâncenele, mă măsoară. ?Și ce crezi c-ai putea afla mata de la mine? Crezi c-ai putea afla ceva?? ?Cred.? ?Duminică la 10, la Athénée, în holul de la etajul unu.? Ninsese, înghețase și era primul an în care Ceaușescu interzisese circulația autoturismelor. Să obțin ? în plină stare de necesitate - o mașină de la garajul televiziunii, pentru transportul echipei de filmare, era aproape la fel de dificil, ca acordul maestrului pentru interviu. Demersuri peste demersuri, făcute de secretari generali de redacție, redactori șefi adjuncți, redactori șefi, au reușit în cele din urmă să extragă din celebrul garaj un ARO. Între ele primeam indicații precise: ?Să spună ceva despre muzica românească...? Traian Rocșoreanu se oferise să filmeze, adăugând și o cantitate serioasă de peliculă din propriile rezerve.
Duminică, 21 ianuarie 1979, la ora nouă și jumătate, sunt cu echipa la Athénée Palace. Ne instalăm și așteptăm. Zece, zece și jumătate. Din camera maestrului ies pe rând, profesorul Ion Vulcănescu și doamna doctor Mioara Mincu. Aflu că Sergiu Celibidache nu se simțea prea bine. Cu o zi în urmă, cu puțin înaintea concertului, au venit doi tovarăși care i-au cerut pașaportul, pretextând simple formalități și promițând ca vor înapoia documentul în foarte scurt timp. Nu s-a întâmplat așa, Celibidache a plecat la concert, iar când s-a întors și-a găsit lucrurile răvășite, pasta de dinți și pasta de ras tăiate. Pe starea generată de aceste ?întâmplări? se desfășoară interviul.
Cum să completezi orchestra fără concurs ?!
- Domnule Celibidache, se spune că sunteți omul care nu pune preț pe ceea ce spun ceilalți despre el. De aceea las la o parte toate superlativele care se folosesc în mod curent despre dumneavoastră, ca să-l întreb pe omul Celibidache, pe românul Celibidache, ce gândește și ce-l frământă acum, când se află pe pământul pe care s-a născut?
- Dumneata vorbești în termeni mai elogioși decât mă așteptam... Frământă... Nu mă frământă nimic.
- Ce gândiți?
- Un milion de lucruri...
- Unul dintre ele, în aceste zile petrecute în România.
- Activitatea mea din țară este legată de ideea de a putea ajuta orchestra să crească, astfel încât să ajungem să posedăm un instrument cu care să ne putem exprima. Or, din punct de vedere uman nu se poate să existe o deschidere, o colaborare mai necondiționată decât cea care există. Noi am avut probleme mari de înzestrare cu material tehnic care au rămas în același punct în care le-am găsit când am venit data trecută. Eu am făcut atunci un raport, dar domnul ministru n-a putut să reușească să completeze acel minim de material tehnic de care avem nevoie. Sigur că țara are probleme economice serioase, dar nu putem să ne arătăm nicăieri cu o orchestră care n-are instrumentele pe care ar trebui să le aibă, cu o orchestră incompletă ca personal... Se aplică criterii complet discutabile în repartiția din orchestră. Nu s-au făcut concursuri. Cum să completezi orchestra fără concurs?!
- Păstrați un veritabil accent moldovenesc. Care sunt impresiile după această revenire în România?
- Nici o impresie nouă... Mă simt foarte român și am găsit o seamă întreagă de oameni care se simt și ei foarte români. Și-n apa asta mă simt foarte bine.
Cum lucrează sunetul asupra spiritului uman...
- Concepția dumneavostră despre muzică...
- Eu n-am nici o concepție despre muzică.
- Teoria dumneavoastră...
- N-am nici o teorie.
- S-a scris și se scrie mult despre concepția dumneavoastră...
- Se scriu multe lucruri de către ignoranți, oameni care nu înțeleg ce se întâmplă, adică urmând o tradiție intelectuală de a considera muzica asemenea unui fenomen static și deci cu nici un fel de șansă de a descoperi adevărata ei esență... Eu n-am o teorie și nici o concepție...
- În esență care este părerea dumneavoastră despre muzică?
- Asta nu se poate spune într-un interviu. Există o întreagă viață în care te documentezi, faci cercetări care duc la rezultate neinterpretabile, deci științifice... Cauți să afli din punct de vedere filosofic, pe de o parte, cum lucrează sunetul asupra spiritului uman, și pe de altă parte care sunt condițiile în care sunetul este recâștigat de cosmos de la care a fost furat de om.
- Cum lucrează astăzi sunetul asupra spiritului uman?
- Cum a lucrat întotdeauna. Dar asta nu putem discuta acum. Este obiectul unui studiu profund care a început acum șaptezeci de ani și care încă nu s-a terminat.
- Refuzați înregistrările pe disc.
- Da.
- De ce?
- Imposibilitatea de a reduce spațiul sonor la două dimensiuni.
- Ce rămâne din ceea ce faceți dumneavoastră?
- Nimic.
- De ce?
- Prin natura însăși a lucrului. Ce rămâne din frumusețea matale? Două fotografii.
- Vorbeam despre artă...
- Și asta-i tot artă. Tot despre frumos vorbește.
- Nu credeți că arta dumneavoastră are dreptul să rămână?
- Arta nu-i ceva în sine ca să aibă drepturi sau datorii. Arta este ce faci mata din senzațiile care te mișcă. Arta rămâne în om. Orice om poate să treacă de la valorile pe care
le-ating senzații de orice natură ar fi la transcenderea senzațiilor.
- Cum se pot transmite aceste valori?
- Transmite, nu se pot. Eu pot să trezesc în mata nevoia de a face și mata muzică. De altfel când un concert reușește, și sunt mulți care-și dau seama de asta, au făcut și ei muzică, sau au corelat și dânșii cum am corelat și eu asta pe scenă...
Cei care doresc să își publice memoriile sau să își împărtașească experiența o pot face trimțându-ne memoriile în formă electronică la