Poetul Nicu Dascălu (un poet care îi surprinde plăcut, prin talent si nonconformism, pe putinii critici care îl citesc) are 74 de ani, dar n-a uitat ce i s-a întâmplat pe vremea când era elev la Liceul "Gheorghe Sincai" din Bucuresti: a fost arestat, anchetat si schingiuit si în cele din urmă condamnat la cinci ani de închisoare, urmati de alti cinci ani de interdictie civică, pentru apartenenta sa la organizatia anticomunistă clandestină "Coloana a 6-a". Tot acest calvar trăit în anii adolescentei este reconstituit, din memorie, într-un stil sobru, lapidar în volumul Fundul gropii, apărut de curând*.
    Cartea trebuie citită de două ori: o dată ca document si o dată a literatură.
    Ca document, ea dovedeste că ura de clasă, justificată ideologic si institutionalizată de partidul comunist, era îndreptată fără retinere împotriva oricărei persoane inconvenabile, indiferent de vârstă. Pe nimeni din aparatul represiv nu impresiona, în anii instaurării comunismului, faptul că un asa-zis dusman al poporului era în realitate un tânăr curat si lipsit de experientă, aproape un copil, care reactiona împotriva sistemului numai din dorinta de dreptate.
    Apoi, reiese din paginile acestei cărti barbaria regimului, pe care unii scriitori bătrâni de azi cu tinerete revolutionară îl consideră încă bine intentionat si credibil în faza de început. Este o minciună atent elaborată, prin care se justifică de fapt complicitatea interesată de altădată cu un sistem politic criminal.
    "Bă, banditilor, cine întoarce capul să-si vadă rudele îsi va simti înmuiate oasele."
    Asa îi strigau unui elev de liceu, judecat pentru convingerile sale, comunistii plini de intentii nobile aflati în slujba Securitătii exact în perioada despre care se spune că idealurile comunismului încă nu fuseseră "prihănite".
    "Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă si doi tovarăsi m-au însfăcat bine si m-au condus pe un culoar zigzagat spre un lift care m-a si urcat la etajul doi, unde am dedus că au loc anchetele. Ghionturile-n coaste îmi tăiau respiratia.
    Nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă si nici nu mi s-a spus de ce fusesem adus acolo. Doi malaci m-au întins cu fata în jos pe o masă, m-au legat si m-au întins până ce am simtit că îmi ies oasele din încheieturi, după care m-au bătut la tălpi si la fund până la inconstientă. Bătaie ca la carte. Nu stiu cât de târziu m-am trezit, ud, târât într-o încăpere goală, pe o pardoseală de beton."
    Asa îl tratau pe un elev de liceu "tovarăsii" de atunci, cărora li se atribuie în prezent idealuri umaniste de o mare frumusete morală, degradate ulterior, printr-un nefericit concurs de împrejurări.
    Citită ca literatură, cartea se înfătisează ca un roman scris alert si plin de dramatism, pe baza căruia s-ar putea face un film cu titlul Furtul de tinerete. Nicu Dascălu evocă emotionant ultima vacantă petrecută în libertate, împreună cu colegii săi, undeva, departe de Bucuresti:
    "Trecuse luna august si vacanta se apropia de sfârsit în timp ce mirosea a toamnă si a fân cosit. Serile, ne culcam în pătul, în mirosul câtorva brate de otavă, rămase de anul trecut si în care erau păstrate câteva cosuri de pere zemoase. Fânul ne tine loc de saltea. Afară, cerul înstelat ne îmbia la visare. Departe de lume si izolati discutam..."
    Smuls din această atmosferă paradisiacă, adolescentul este trimis direct în infern:
    "Locurile pentru culcare, din cauza marii aglomeratii, au fost în noaptea aceea pe culoar si la tinetă. înainte de a se împărti terciul, am primit câte o gamelă, fiecare cu cel putin un colt spart si astupat cu câte un dop de cârpă."; "Era interzisă orice convorbire..."
    Imaginea tânărului deposedat brutal de tinerete ne urmăreste mult timp după încheierea lecturii.
Alex. Stefănescu