În 2 octombrie Miron-Radu Paraschivescu ar fi împlinit 90 de ani. Găsim potrivit prilejul pentru a face cunoscute cititorilor două scrisori ale poetului adresate unuia din pontifii ideologici ai anilor '70, secretar al C.C. al P.C.R. Publicăm scrisorile (de fapt ciornele lor) cu acordul dlui Andrei Paraschivescu, căruia îi multumim.
    Scrisorile aduc mărturia disidentei lui Miron-Radu Paraschivescu, împinsă până la decizia înapoierii carnetului de partid. Calitatea de disident a fost deseori incorect atribuită, extinsă asupra tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au comis acte de insubordonare fată de puterea constituită. Or, disidenta presupune actiune din interior, despărtirea politică a cuiva de linia oficială a formatiunii din care face parte.
    Este chiar cazul lui Miron-Radu Paraschivescu, aflat în dezacord, cum îi notifică lui Paul Niculescu-Mizil, cu "multe chestiuni din politica noastră de partid si de stat". Nu renuntă la convingerile comuniste, după ce treizeci si sase de ani fusese "din toată inima alături de P.C.R.", dar ar fi vrut să-i fie ascultate părerile despre ce se întâmplă în partid si să primească "lămuririle cuvenite". Reiese din prima scrisoare că mai făcuse demersuri de a se întâlni cu "tânărul secretar de partid", că-i mai trimisese mesaje ("mult repetatele mele stăruinte"), la care nu primise răspuns. Contrariat si ofensat, "veteranul" M. R. Paraschivescu ia hotărârea de gravitate maximă de a părăsi partidul.
    A doua scrisoare, din 1970, priveste suprimarea revistei "Povestea vorbei", supliment al revistei "Ramuri" din care M.-R. Paraschivescu făcuse un laborator de creatie si o rampă de lansare puse la dispozitia scriitorilor tineri cei mai îndrăzneti. Autoritatea numelui său îi proteja, le gira actele de insurgentă literară, într-un climat ideologic indecis, contradictoriu, alternând liberalizarea cu măsuri de constrângere. Interzicerea revistei lui M.-R. P. era de altfel unul din semnele ce anuntau, ne dăm acum seama, noul val de înghet declansat de nefastele Teze din iulie ale lui N. Ceausescu, lansate nu peste multă vreme. Revolta de care a fost cuprins îi smulge lui M. R. Paraschivescu comparatia cu Mihai Antonescu, omul politic fascist, să zicem, care îngăduie în timpul războiului "o presă literară complet liberă si chiar comunistă", spre deosebire de destinatarul scrisorii pe care poetul mânios nu ezită să-l califice drept "un călău al poeziei si literaturii moderne de astăzi".
    Nu stim ce soartă au avut scrisorile, dacă au ajuns sau nu la destinatar, dacă i s-a dat trimitătorului vreun răspuns. Până vom afla, ele rămân un document care mărturiseste despre pozitia unui disident autentic si despre faptul că nonconformismul lui M.-R. Paraschivescu nu era o poză, cum unii au sustinut, ci o conditie asumată.
    
Gabriel Dimisianu      
    Văleni de Munte, 30 Oct., 1969
     Tovarăse Paul Niculescu-Mizil,
    Se va împlini îndată anul de cînd încerc fără răgaz să te văd spre a căpăta din gura dumitale lămuririle cuvenite cu privire la politic a din ultimul timp a Partidului Comunist Român. (Aceasta, conform capitolului II, art. 2, aliniatul e din Statutul P.C.R.)
    Regret că, cu toate mult repetatele mele stăruinte, nu ti-ai putut găsi ceasul necesar pentru o astfel de convorbire si - întrucît asupra multor chestiuni din politica noastră de partid si de stat nu sînt de acord - tot ce-mi rămîne de făcut este să-ti restitui pe această cale carnetul de membru pe care personal mi l-ai înmînat. Bineînteles, lichidarea acestei formalităti, nu mă va împiedica să rămîn, ca si mai înainte, ceeace se numeste un comunist fără partid.
    La urma urmelor, nici nu-ti va fi prea greu, cred, să întelegi că după treizecisisase de ani de participare a mea din toată inima alături de P.C.R., refuzul unui tînăr secretar de partid, cum esti Dta, de a primi si sta de vorbă cu un veteran ca mine, mi se pare nu numai jicnitor ci de-a dreptul intolerabil, ca să nu fiu formalist si să spun: nestatutar -
Miron-Radu Paraschivescu
    
     
     
    Văleni, 9 martie 1970
    
Tovarăse Paul Niculescu,
    Aflu cu mare întîrziere si uimire că Dumneata ai fi autorul suprimării revistei mele, "Povestea vorbii". Dacă lucrul este adevărat si nu o simplă calomnie din partea inamicilor Dumitale, - atunci te rog să rupi fără întîrziere filele cu dedicatii manuscrise ce ti le-am adresat pe volumele "Tristele" si "Scrieri". E de la sine înteles că pot omagia într-un autograf pe Mihai Antonescu, cel care în plin război hitlerist îmi îngăduia o presă literară complet liberă si chiar comunistă, dar sub nici un cuvînt n-as putea califica drept "frate mai tînăr" pe un călău al poeziei si literaturii moderne de astăzi.
    În speranta că totul nu e decît calomnie în ce te priveste si pînă la o explicatie orală cu care te socotesc dator, salutări.