Cand a ajuns flacau, sacalul a inceput sa scrasneasca din dinti la mama lui iubitoare./ ? Pana la urma ce s-a ales de el?/ ? ?acalului nici in padure, nici intre oameni nu i-a priit./ Halil a inchis curand ochii. A trecut, fara a se clatina, peste ?irat, asta este o punte mai subtire decat varful ascutit al unei sabii, si a ajuns drept in rai. Acolo, arhanghelul Jibril l-a asezat alaturi de ceilalti drepti, sub Tuba, Pomul fericirii./ Cand i-a sunat ceasul, circazianca a vrut si ea sa-si faca loc in rai langa mos, la umbra Pomului fericirii. Dar abia de a pus piciorul pe ?irat, ca Iblis a si inhatat-o. A azvarlit-o in imparatia lui, iadul. Acolo arde si acuma, in focul Gheenei./ ? De ce? / Ghici, ghicitoarea mea!, spunea Kherimat chicotind scurt din gat./ M-a fugerat atunci gandul ca si eu, ca si circazianca, in loc de a iubi silnicisem" (p. 47). Este oare, pana si dragostea materna, o dragoste care cere prea mult? Manata de hybrisul de a construi fericirea altcuiva? O dragoste care nu e atat de neconditionata pe cat ar trebui pentru fragilitatea esentiala a copiilor? Sau sunt sacrificiul si infinita ezitare materna, oricat de neconditionate, inca apasatoare pentru cei nepregatiti sa onoreze datorii afective atat de consistente, pentru copiii pe veci incapabili de reciprocitate?

In povestirea "Broasca testoasa", relatia mama?copil e explorata din perspectiva inversa. Tanara Lea o acuza pe mama ei pentru schizofrenia care o macina: "Mama-i de vina! A asteptat prea mult de la mine! M-a iubit prea mult, prea putin sau altfel decat as fi vrut eu. ?i acum vegheaza tot timpul asupra mea" (p. 126). Ca si in cazul Mziei, povestea trece incolo de (auto)acuzarea mamelor, devenita loc comun de la Freud incoace. Mama Leei, gandeste naratoarea, este un "sarman atlet" care sustine agonic schelaria subreda a unei existente firave. Exista alternative?

Problematizarea maternitatii se intregeste printr-o a treia povestire ? "Folcloristul din Sighisoara". Ajunsa din intamplare in casa unei sasoaice, domnisoara Breitenhofer, naratoarea dezleaga, printr-un concurs de imprejurari, durerea care palpaie indaratul dereticatului irepresibil al acesteia. Domnisoara Breitenhofer a crescut intr-o familie in care parintii isi mangaiau copiii doar in somn. Nu pentru ca nu i-ar fi iubit, ci in virtutea unor principii care trecusera nechestionate de la o generatie la alta. Necasatorita, domnisoara Breitenhofer o va infia, in urma unui accident, pe micuta Helga. Pe Helga, domnisoara Breitenhofer o iubeste, asa cum a deprins, fara a i-o arata. Se trezeste de mai multe ori pe noapte spre a o inveli. Dar o creste in atmosfera cumpatata si severa pe care a mostenit-o. Cand Helga ii cere o rochie brodata bogat, domnisoara Breitenhofer ii daruieste o haina sobra, cu un guler de dantela discret. Helga va muri la scurt timp dupa aceasta, in timpul unei excursii in munti. Iar domnisoara Breitenhofer va trai toata viata "sub bolta unui doliu adanc", cu sentimentul de a nu-i fi aratat, cat ar fi trebuit, dragostea calda pe care o simtise pentru ea, Helgai; surpand clipa de clipa, pe puntea primejdioasa a existentei insolubil neancorate afectiv, principiile prin care familia ei si ea insasi isi definisera identitatea si continuitatea.

Cartea Monicai Bratulescu imbina inovator tema emigrarii cu motive ale maternitatii care abia incep sa fie abordate. Privita de un subiect feminin, maternitatea isi dezvaluie fatete epice nebanuite. Intersubiectivitatea mama?copil, minata de filoane arhaice de respingere inter-rasiala, inter-sexe sau inter-generatii se dovedeste grevata din adanc de dragostea prea mare si prea responsabila a mamelor inexorabil specializate. Autoarea pare a reflecta la distantele salutare, nu prea mari, caci ar deveni primejdioase, dar nu conchide, cum nu conchid nici povestitoarele carora le-a dat cuvantul. Cum nu putem conchide nici noi, la lectura.

Personalitatea pe care i-o confera autoarea Naratoarei volumului de fata este la randul ei inedita. Trecand vertiginos de la vocea arsa a anilor tarzii la cea de adolescenta voinica si increzatoare, de la pretentia de a descifra fara gres fizionomiile la ezitarea infinita in fata semenilor, naiva si lucida, Naratoarea este inainte de toate o Ascultatoare incalzita tinereste de bucuria pe care i-o prilejuieste intalnirea cu frumusetea morala sau fizica, umana sau naturala. Prin deschiderea aceasta bucuroasa, Naratoarea capteaza de fapt povestile. Unele dintre povestitoarele secunde o urmaresc spre a i se spune. Pe altele, le urmareste la randu-i, scotandu-le din tacere si marginalitate prin umanitate solidara. Vocile care se povestesc sunt voci de obicei neauzite si neascultate. Cadrul e un Israel multietnic in care se intalnesc frontal in gesturile cotidiene ale supravietuirii evrei de pretutindeni: din Romania, Polonia, sau Ucraina, din Georgia, Kurdistan, sau Irac. Simpla, directa, istorisirea e intrerupta pe alocuri de notatii care ne raman in amintire dupa ce am inchis cartea. Notatii liric exotice, ca in cazul evreicelor cu ochi albastri din Mingrelia, al prietenelor aducand cu suratele de la noi, numite demobili in Georgia, al sarutarii cu ecouri pe care o primeste Mzia de la Amiran in Muntii Caucaz, a mierii salbatice tapli care, diluata in apa, imbata mai abitir ca vinul cel mai tare, a copilului Rezo care incearca sa plece in zbor cu cocorii, a hamsinului care sufla necrutator peste Ierusalim, cumpanit undeva departe de apele senine ale Marii Moarte.