În acest scop au avut loc două întâlniri: cea dintâi în frumoasa casă bucuresteană din strada Muzeul Zambaccian la numărul 15 (care apartinuse înainte, dacă nu gresesc, unui irlandez pe nume O^Kelly). Au mai fost de fată atunci, printre altii, D. I. Suchianu, criticul de film, clipind des si mărunt si povestind lucruri hazoase, după obiceiul lui, precum si mica Doamnă Lily Teodoreanu (Stefana Velisar), cu care m-am întretinut despre Rabindranath Tagore, gustat de amândoi, ulterior bucurându-mă de prietenia ei pretioasă. A doua luare de contact a fost într-o elegantă vilă de la Snagov, drumul până acolo făcându-l în plăcuta companie a altui invitat, doctorul (mai pe urmă profesorul) George Dinischiotu, reputat în epocă, bărbat frumos, cuceritor, foarte cultivat în varii domenii (inclusiv extraprofesionale) si care, în masina care ne ducea la destinatie, mi-amintesc că fredona pronuntând foarte exact notele (do-fa, mi-fa-la-do-fa-fa) binecunoscuta "Träumerei" a lui Schumann.
    
    Din fericire nu mi-am dezamăgit prea tare gazdele cu prilejul acestor "vederi" - la care scriitorul octogenar, afazic fiind, a participat doar pasiv, iar eu nu mi-amintesc să fi îndrăznit a mă manifesta în vreun fel - asa încât după mai multă vreme, în luna august, am putut ajunge, în compania sotiei maestrului, Valeria Sadoveanu (Coana Valerica), si a profesorului academician N. Gh. Lupu, însărcinat oficial cu supravegherea sănătătii vicepresedintelui Marii Adunări Nationale, la casa, fostă proprietate a mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu (de mult plecat din tară, pare-mi-se încă din timpul războiului de-al doilea), în prezent pusă la dispozitia celebrului scriitor devenit între timp si important om de stat, iar pe urmă transformată în casa memorială Mihail Sadoveanu. Singuratică, situată într-o frumoasă regiune de dealuri împădurite, casa era spatioasă si chiar somptuoasă, boierească, având în jur si un întins domeniu, rămas neatins de civilizatie, cuprinzând si un iaz destul de mărisor, unde mai înainte maestrul obisnuia să pescuiască cu ceasurile. La doi pasi se află Mănăstirea Neamt, iar în imediata apropiere, răsărind la marginea pădurii, cu svelte turle albe, Schitul Vovidenia. Treceai mai întâi pe sub o poartă de lemn monumentală în stil tărănesc semănând oarecum cu cele maramuresene, pe urmă, de pe mica terasă din fata usii de intrare, se desfăsura în fata ochilor, până departe în zare, încântătoarea vale a Nemtisorului, cu lenese meandre pitoresti, într-un poetic peisaj plin de farmec moldovenesc, totodată sadovenian si enescian.
    Mi se rezervase, alături de dormitorul pacientului meu, o cămărută proaspăt văruită, întrucât fusese afumată de tigările unuia din predecesorii mei, doctorul Victor (Vicky) Beroniade, pe urmă reputat profesor în Canada, care lucra de zor la nu stiu ce monografie medicală. Obligatiile profesionale ce-mi incumbau erau putine: dimineata aveam a nota într-o sumară foaie de observatie clinică starea pacientului, cum se odihnise peste noapte, cum stătea cu pulsul si tensiunea arterială, cu "tranzitul intestinal". Îmi mai revenea si misiunea de a-i masa gambele cu pudră de talc, ba chiar, într-un rând, spre sfârsitul sederii noastre acolo, s-a întâmplat că l-am si bărbierit, cu mare grijă si emotie nu cumva să-l tai si să fiu acuzat de cine stie ce intentii tenebroase, dar si amuzat de gândul că parcurg în sens invers scara taxonomică urcată odinioară de bărbieri până să ajungă la starea oficială de chirurgi.
    Nu-mi amintesc să fi fost trezit noaptea din pricina vreunui incident necesitând interventia mea, dar cele două experimentate surori medicale, amândouă aduse de la clinica profesorului Lupu, însărcinate să-l vegheze cu rândul, mi-au povestit într-o dimineată că peste noapte maestrul avusese din nou o scurtă perioadă de agitatie furioasă, cum îl cuprindea la intervale, si în acele momente pronuntase la adresa lor, care încercau zadarnic să-l potolească, perfect distinct pronuntată si formulată în întregime, bine cunoscuta înjurătură natională menită să realizeze introducerea celui vizat în locul de obstească obârsie. Lucru întru totul remarcabil, întrucât marele scriitor era, bietul, în acea vreme, am mai spus-o, total afazic - urmare a unui accident vascular major în hemisfera cerebrală stângă relativ recent petrecut - si de aceea neînstare să mai articuleze altceva decât rare cuvinte monosilabice (precum: păi, dar, cum, asa). Mi se părea că debitarea fără gres tocmai a formulei pomenite putea avea ciudata semnificatie de conservare, în străfundurile memoriei ancestrale, a unei zone, sau functii, aflate, inexplicabil, la adăpost de orice agresiune. Mai stiam că acel devastator "stroke" îi răpise nu numai graiul, ci si memoria propriei sale opere, a numelor eroilor si personajelor de el însusi create si pe care, cu nesfârsit devotament răbdător si perseverent, Coana Valerica izbutise să-l facă să le învete din nou.
    
    De altfel mutenia lui actuală îmi amintea de proverbiala, quasi-legendara taciturnitate care îl caracterizase toată viata, de natură să nedumerească si intimideze pe interlocutori (deseori evocată: Ion Agârbiceanu - "m-am fost minunat cum stie să tacă de întins"; Ionel Teodoreanu - "si s-a încins o tăcere astrală, pentru vecia vecilor"; Vintilă Russu-Sirianu - "drapat în tăcere ca într-o hlamidă împărătească"). Tăcerea lui va fi fost si aceea a unui stiutor, întelept, presupus initiat (ca francmason ce se afla) în mistere egiptene si grecesti, un myst, un epopt... Ce împrejurare plină de întelesuri! Sadoveanu îsi dorise, îsi impusese, până atunci, să tacă - poate si pentru a conserva în acest mod depozitul de cuvinte îndelung mestesugite urmând a fi folosit numai în scris, în atâtea zeci de cărti - iar acum soarta crudă îl osândea la o tăcere obligată. Mutenia aceasta mai adăuga de altfel un element în plus la impresia puternică resimtită de oricine în apropierea lui, căci era, la vârsta de 80 de ani (peste un an avea să moară), tot falnic, majestuos, măret, impunător. Avea în toate un fel de gravitate nobilă, fără să fie posomorât sau ursuz. Dar mai ales îl găseam cu precădere frumos (cum atât de rar mai sunt, sau stiu să fie, bătrânii, pentru că frumusetea senectutii vine din lăuntru si presupune calităti ajunse rare astăzi), si cu sigurantă era mai frumos acum decât fusese în tinerete. Se tinea remarcabil de drept, sprijinit într-un baston de bambus, era tot timpul foarte îngrijit îmbrăcat cu un costum gri-deschis din stofă "prince de Galles", peste care punea, când iesea din casă, o haină scurtă de "ballonseide", genul sport, pe cap o pălărie bej cu margini largi, din acelasi material, si la gât o romantic-artistică lavalieră de culoare închisă. Fotografia anexată (de mine făcută) îl arată asezat pe banca de dinaintea casei.
    Dar mai era ceva la el care mă impresiona în mod deosebit: tristetea care i se citea în priviri, "o tristete iremediabilă" (cum însusi o caracterizase pe aceea a tăranilor bătrâni din Moldova), remarcată si de Nicolae Manolescu în studiul său despre Sadoveanu ("mască de inexplicabilă mâhnire"). Cred că ea ar putea fi explicată prin insolubila contradictie internă în care i-a fost dat să trăiască în ultimii săi ani. Căci fusese, lucru bine stiut de toată lumea, un mare îndrăgostit de trecut (Vechime, Cântecul amintirii, Ti-aduci aminte..., O istorie de demult) aurit si aureolat de fabuloase nostalgii (iar astăzi, reactiv si compensator, supus unui neiertător proces de demitizare sau demistificare). În 1944, an de cumpănă, în viata lui ca si într-a noastră a tuturor, când publica Anii de ucenicie, încă vorbea de "barbaria civilizatiei", de "civilizatia distrugătoare", si ar fi vrut ca tara noastră să rămână în afara cursului fatal al istoriei care aduce "disparitia comorii sufletesti a autohtonilor, a datinelor poporului nostru". Mai scria: "încet-încet se vor adăogi Europei si fiii acestui pământ. E o împrejurare pe care n-o putem înlătura"... "Întelegeam nevoia intrării acestui neam în curentul, de europenizare, si în acelasi timp mă biruia părerea de rău că i s-ar prăpădi, în asemenea prefacere, toată originalitatea". Las la o parte izbitoarea actualitate a acestor rânduri, acum când jinduim mai mult decât oricând după acceptarea noastră în organizatiile occidentale, sau când se vorbeste atâta despre asa-numita globalizare. Dar am în vedere contributia însemnată avută de marele nostru scriitor (ca "inginer sufleticol", după expresia parodică a lui Goma), odată cu instaurarea comunismului în România, la distrugerea tocmai a acelor valori traditionale predominent tărănesti (deoarece conservate mai bine în lumea lor), mai înainte iubite de el, nefericită orientare "progresistă" (având felurite motivatii, unele interesate si egoiste) cu efectul negativ stiut asupra receptării, în prezent, a operei (pe nedrept, dacă, vorba lui Călinescu, "un mare scriitor, chiar vinovat sub raport civic, rămâne mereu mare scriitor"). Tristetea iremediabilă, inexplicabila mâhnire din ochii lui Sadoveanu, o atribui, pe lângă starea de decădere fizică si mintală în care îl adusese boala, mai cu seamă acestei antinomii imposibil de împăcat dintre traditie si modernitate (subliniată în repetate rânduri de Guénon), de care bănuiesc că el a fost constient (Manolescu o numeste sfâsiere), cel putin către sfârsitul vietii.
    
    Era mereu destul de multă lume la Vovidenia, musafiri, prieteni, unii doar în trecere, altii găzduiti pentru mai mult timp, desigur si cei din familie. Pe lângă Coana Valerica, element de bază, se mai afla si fratele ei Constantin (Titel) Mitru, îndeplinind un fel de functie secretarială, de aceea având un comportament ceva mai oficial, desi tot afabil si amical; sora lui Rodica, dimpreună cu sotul ei "Nelnel" d^Albon, om de lume, diplomat mai înainte vreme, care avea să urmeze asa-zicând la bătrânete facultatea de medicină ajungând doctor homeopat; fiica lor Ada, abia iesită din adolescentă, devenind mai târziu actrită si măritată cu regizorul Laurentiu Azimioară, cu totii de mult emigrati la Paris. Mai era si fratele scriitorului, Vasile Sadoveanu, inginer agronom, semănându-i destul de bine fizic, dar într-o versiune parcă mai nereusită, cu oarecare urme rurale; de asemenea fiica maestrului Profira, ea însăsi scriitoare. Dintre prieteni si cunoscuti au fost în trecere criticul Perpessicius, poetul Demostene Botez (împreună cu fiul său, veniti într-un automobil marca Peugeot, de tot rară la noi în epocă), avocatul si romancierul Dinu Zarifopol (având acolo ghinionul unui accident ortopedic), graficianul Eugen Mihăescu, care avea să se facă apreciat, pe urmă, în Statele Unite. Dintre cei care au locuit acolo întreaga lună mi-a rămas în minte Dan Grigorescu (fiul generalului-erou Eremia Grigorescu, din primul război mondial), poreclit "Asirianul" din cauza unui barbison foarte negru si des, fotograf oficial al maestrului, acompaniat de o prietenă timidă si retrasă. Dar mai ales mi-l amintesc pe Ionel Pop, - avocat, scriitor, mare vânător, nepot al lui Iuliu Maniu, vechi companion al Conului Mihai de expeditii cinegetice si vacante la Oasa-Mică - masiv, mătăhălos si greoi, infinit simpatic, amen si afectuos, cu o vorbire accentuat ardelenească de tot farmecul. Ne-am împrietenit (l-am revăzut si mai pe urmă în Bucuresti, de câteva ori, când mi-a dăruit câteva cărti de-ale lui cu dedicatie), mergeam duminicile împreună, cam pe furis, la liturghie, fie la Mănăstirea Neamt, fie la Vovidenia. Căci aveam obligatia să nu mă îndepărtez prea mult de pacientul meu pentru a-i fi la dispozitie în caz de nevoie, ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat niciodată. Doar spre sfârsitul sederii noastre acolo a avut, scurt timp, o tulburare minoră de ritm cardic (extrasistole) si am avut atunci să-i administrez obisnuita chinidină, dar mai întâi s-a cerut telefonic aprobarea profesorului Lupu, ceea ce m-a făcut să realizez, cu oarecare deceptie, dimensiunea redusă a rolului meu medical, destul de subaltern si ancilar...
    
    Diminetile mi le petreceam afară, în minunatul parc natural dimprejur, lenevind într-un chaise-longue, cu o carte în mână aleasă din bibliotecă (mi-amintesc mai bine de Pensées ale lui Pascal) pe malul iazului în care aproape zilnic mă scăldam cu delicii, uneori în compania Coanei Valerica si a Profirei. După-mesele, mai spre seară, pe răcoare, se încingeau, când si când, animate jocuri de volei pe pajistea de dinaintea casei. Masa o luam, într-o atmosferă sobră, alături de Conu^ Mihai, Coana Valerica si de Ionel Pop, pe când ceilalti oaspeti mâncau în cealaltă parte a casei, cu glume, voie bună si râsete. De fapt am petrecut la Vovidenia o viată de tihnă îmbelsugată si totală lipsă de griji, asa cum stiu, din citite, că se ducea "în vremurile bune de altădată", pe la mosii si conace boieresti. Atmosfera era destinsă, deloc inhibată, cum mă temusem, nu se vorbea cu tovarăse, ilustrului meu pacient i te adresai fie cu Coane Mihai (pentru intimi), fie cu Dom^ Presedinte (variantă adoptată si de mine), sau cu Maestre. Dar aveam mereu constiinta prezentei, totusi intimidante, printre noi, a venerabilului stăpân al locurilor, nu atât ca mare demnitar (vicepresedinte al Marii Adunări Nationale), cât ca neîntrecut artist al cuvântului autohton, "un clasic în viată", cum se spunea.
    Într-un rând m-am abătut totusi de la regula de a-i sta mereu în preajmă ca doctor si, dimpreună cu Coana Valerica si Ada d^Albon, am făcut o plimbare ceva mai lungă, urcând prin pădure, pe lângă Sipotul Maicii Domnului, până la micul schit al lui Pahomie de la Pocrov (în ruseste văl), situat într-o pădure tăinuită si paradisiacă (Sadoveanu îi dăduse numele de Poiana Raiului si o pomeneste cu emotie într-una din Povestile de la Bradu-Strâmb), loc binecuvântat, de miraculoasă liniste, unde mai înainte se nevoiseră monahi isihasti cu viată de mare asprime ascetică, în desăvârsită izolare de lume.
    
    Coana Valerica mi-a dat să citesc, recomandându-mi-o ca pe una din bucătile ei preferate, povestirea (de la sfârsitul culegerii intitulate Valea Frumoasei) denumită "Broz" (prescurtare de la Ambrozie), căci e vorba acolo de un tăran originar din Carintia îndrăgostit de necredincioasa Turia, căreia a tinut să-i spună - după ce umblase cale de o săptămână până să o găsească în satul îndepărtat unde aceea se măritase după altul - "să te bată Dumnezeu", mai adăugând si "o vorbă pe care ne sfiim s-o scriem", cuprinzând "în ea sunete aspre, dar mai ales pe c, r si pe v...". De atunci Valea Frumoasei si Povestile de la Bradu-Strâmb le-am recitit de mai multe ori si le tin, la gustul meu, drept supreme reusite ale artei lui Sadoveanu.
    Mă bucuram să constat ce mult "simt al umorului" (cum zic englezii) avea Coana Valerica, altfel persoană cu studii severe de filosofie în tinerete, căci îmi recita, de exemplu, un fel de năzdrăvană metodă mnemotehnică pentru învătarea alfabetului (din Noptile de Sânziene): Ai Barbă, Cinstite Dascăle, Esti Foarte Ghibaci. Hi! Iapă Jărchinoasă! (vorbele astea mai cu seamă le gustam). Lupul Mănâncă Numai Oi. Pădurea Rară Stă Si Tace Unde Voinicelul Zace. Îmi mai amintea si de numele atât de ciudat al lui Omu Bezarbarză (din Ochi de urs), sau îmi spunea râzând: "S?c avea s?c ardea s-? sa rea dac-avea t?t ardea", vorbe care - debitate precipitat, dintr-o suflare, la modul legato si cu accentele bine puse - păreau a fi cu adevărat tigănesti. Îmi făgăduise, dacă cumva, în viitor, ne vom împrieteni si mai bine, să-mi arate un tezaur ascuns si foarte de pret: caietul cu versurile pe care i le dedicase ilustrul ei sot, scrise în anul când s-au căsătorit din mare dragoste, în ciuda considerabilei deosebiri de vârstă (a lui destul de înaintată atunci, căci trecuse de 60 de ani). I-adevărat că nu si-a tinut promisiunea, dar aceste versuri au fost publicate douăzeci de ani mai târziu, când se împlineau o sută de la nasterea scriitorului, cu titlul DAIM (ceea ce înseamnă Domnita Aleasă a Inimii Mele, stiu asta de la însăsi aceea căreia îi erau dedicate), si având o introducere entuziastă de Lily Teodoreanu (Strefana Velisar). Dar mi s-au părut dezamăgitoare, desi poate tocmai de aceea instructive, întrucât demonstrează că un mestesug literar atât de perfect în proză (si părând a fi asa tocmai datorită unor mari virtuti lirice), poate fi, lucru ciudat, incompatibil cu poezia propriu- zisă.
    
    Plecarea de la Vovidenia s-a făcut tot cu Zim-ul negru cu care venisem (avându-l ca sofer pe Anghel Dogaru), iar drumul, destul de lung, a trebuit să includă si o pauză de odihnă la Sascut, unde exista o fundatie Elias. Mai înainte însă Coana Valerica voise, cu repetate insistente, să-mi înmâneze un plic continând onorariul (consistent, bănuiesc cu oarecare regret) cuvenit pentru prestatia mea profesională, dar fie din pricină că îngrijirea medicală o socoteam atât de neînsemnată în fond, fie pentru că mă simtisem atât de la largul meu, adoptat prieteneste si aproape "ca în sânul familiei", fie din cauză că trăisem o vacantă atât de bine împlinită, am crezut că nu se cade să-l accept. Nu e exclus, mă gândesc acum, să fi functionat subconstient si refuzul de a mă lăsa stipendiat de oficialitătile epocii, căci aveam momente când îmi reprosam faptul că primisem să slujesc medical unui "puternic al zilei", unui "stab". În schimb, la propunerea mea compensatorie, am avut voie, odată ajunsi acasă la Bucuresti, să-mi aleg, din biblioteca maestrului, câteva cărti ca amintire. Am ales (si, fireste, le păstrez si acum) Betrachtungen eines Unpolitischen, de pe vremea (1922) când autorul lor, Thomas Mann, avea idei politice de dreapta!, si Ausgewählte Werke ale lui Rainer Maria Rilke, poet mult iubit încă din tinerete, publicate în 1938 de binecunoscuta Insel Verlag.
    Am rămas în prietenesti relatii cu familia pacientului meu si după acea, pentru mine, neverosimilă vacantă. Asa, de exemplu, Coana Valerica a avut delicata atentie să mă cheme în ziua când îl avea invitat la masă pe faimosul pianist Sviatoslav Richter, în stânga căruia am fost asezat. Am făcut cu el putină conversatie într-o nemtească destul de chinuită (de ambele părti), si când amfitrioana, amabilă ca întotdeauna, i-a spus lui Richter că si doctorul e pianist, ba chiar a si cântat de câteva ori la Ateneu, acesta m-a întrebat amuzat ce anume am cântat? Am răspuns: Bach, concertul pentru două piane, pentru trei... Eu si pe cel pentru patru! a râs Richter cu jovială, copilărească tachinerie. Pe urmă, după masă, a cântat la pian o sonată de Beethoven (mi se pare că era cea în fa minor, opus 31 no.2), în felul lui caracteristic, frământat, pasionat, clocotitor. Fiind asezat în imediata lui apropiere, m-a coplesit senzatia fizică, de neuitat, a intensei lui combustii interioare.
    
    Din nefericire, după putină vreme, în anul ce a urmat, celebrul meu pacient avea să părăsească lumea aceasta pământească.