Doina (1975) alatura iei regale brodate in verde de brad o coafura medievala de catifea verde care acopera cu desavarsire parul tinerei grave si treze. Pe fondul de brocart verde deschis si aur mana prelunga in care fata inalta un ciulin se iveste dintr-o inflorare de broderie. Doua margele-perle au poposit aerian in preajma. sus, in stanga, iluzia se destrama si un colt, ca de batista dantelata mic pe margini, demasca natura de decor imaginar a brocartului, dandu-se laoparte spre a face vazuti munti stancosi sub clar de luna (sau de margea) galben verzuie. Fata nobil concentrata a doinei, ca si brocartul dublat de o simpla batista, ascunde o taina presimtita. Gaza de pe floarea de ciulin pare a se odihni pentru o clipa, perlele albe raspund unei perle albastre pe capul invelit cu catifeaua codrilor.

Dupa ani de ideologizare a folclorului culminand, in momentul crearii tabloului, cu "Cantarea Romaniei", doina aceasta medievala fara neaosisme era de natura sa aline din adanc un public ai carui ochi obosisera sa se deschida amortit asupra platitudinii comandate.

In Omagiu (1975), deasupra unei armuri acoperite de o zeghe neagra mitoasa, pluteste fara gat un cap feminin cu pleoapele coborate drapat in faldurile fildesii ale unui stergar tesut din panza fina cu franjuri. Capetele stergarului par trase simultan la stanga si la dreapta de pale de vant rivale. Mana cu degete prelungi, a carei incheietura fina e mulata de o maneca rosie terminata printr-un strop de dantela alba, tine o sageata. Din varful sagetii tasnesc simetric doua crengi inflorite. In fundal se zareste o multime, in departare o cetate, iar curioasa aparitie ar putea inchipui fantasma unei Jeanne d?Arc a locului. s-ar putea insa, tot atat de bine, ca ea sa intruchipeze intr-o imagine unica ? feminina si masculina ? amintirea pacificata a luptelor de odinioara. Trei perle intarzie, una in josul obrazului drept, a doua in vidul care se casca in locul gatului, amenintand sa intre plutitoare sub platosa lucioasa; ultima pare atrasa de zeghea paroasa. Fondul primavaros, care preface armele in frunzis si flori, aduce cu unele eruptii de bucurie verde ale lui Van Gogh.

Monumentale intr-un mod mai aproape de conventiile genului sunt Radacinile Moldovei (1994). Un personaj masiv cu fata lata de moldovean, sabie si coif e asezat pe trunchiul unui copac ale carui radacini se presimt din miscarea puternica spre adanc a tentaculelor vanjoase care le preced, la suprafata. Tabloul aminteste de studiul de platan (1983) sugerand, odata mai mult, ca pictura descriptiva a fost, la Sever Frentiu, de cele mai multe ori presimtirea unei transfigurari viitoare a obiectului decupat simultan de privire, de suflet si de gand.

Vitraliile cu Menestreli sau Portrete de domnitori de la Palatul Cotroceni (1986?1988) sunt de asemenea sinteze impacate ale unor momente din istoria romaneasca, innobiland auster modul in care ne percepem folclorul si trecutul. In primele, un cuc bine ascuns intre ramuri implineste in raport cu cantecul popular functia aluziva a perlelor sau mastilor de care am vorbit anterior.

Sinteze sumbre

Pe masura ce inainteaza intunecandu-se, anii ?70 si ?80 aduc cu sine o adancire critica a privirii de ansamblu pe care Sever Frentiu o arunca asupra vietii romanesti.

Libertatea limitata (1974) e infatisata printr-o femeie drapata intr-un vesmant de un galben solar. Faldurile ample ale hainei, dispuse in cerc pe pamant, au fost batute in cuie, tintuite ciu carlige de metal, cu o tepusa de lemn, cu ce pare a fi o gheara de pasare. Pe tepusa se afla un soim despre care nu e clar daca e solidar sau dusman. Femeia tine in mana o pasare moarta (a nadejdii? a sufletului?) Din ceasul baroc cu ingeri si vulturi de deasupra capului ei cad in sir plutit perle-lacrimi-clipe care intalnesc fara noima doua zaruri, iar in coltul din dreapta jos, "la rampa" cum ar spune Dorana Cosoveanu, flori salbatice se ramuresc cu precizie fina. simtim ca spatiul de libertate inca harazit personajului e cel al locului pe care-l poate cuprinde cu faldurile intinse ale mantiei. Ca, in plus, femeia care ne intruchipeaza pe fiecare dintre cei care am trait in Romania acelor ani ? sau pe altii care au traversat experiente de inchidere similara a existentelor ? nu se mai poate misca, nu il poate parasi, ca e imobilizata fara perspectiva de rezolvare pe petecul de pamant care o tine prizoniera.