"Tată în secol", cum l-a numit George Călinescu, "Conu Mihai" a avut o casă de copii care l-au înconjurat cu afectiune si veneratie, slujindu-l ca pe un monarh absolut. Profira Sadoveanu, "cronicar" fidel al "universului de la Copou", a scris despre "claca" organizată acolo pentru copierea manuscriselor ce urmau a fi date la tipar, despre micile servicii pe care fiicele le făceau părintelui lor, despre linistea deplină pe care copiii o înstăpâneau, atunci când "tata lucra". Astăzi, după atâta vreme, ajunsă la venerabila vârstă de 95 de ani ea îsi aminteste înduiosată de "pasul greu al tatei" în odăile din Strada Delavrancea, îi răsună încă în urechi glasul molcom ce-i soptea cu blândete: "Profirită, vină să-ti citesc ceva". Căci fiica preferată a Maestrului, un soi de sfetnic de taină al acestuia, era criticul său literar cel mai apropiat, căruia, totdeauna, îi împărtăsea, în premieră, tot ce scria, sensibil la orice eventuale observatii ale interlocutorului său. Dar "curtea" de la Copou si-a avut si "artistii" săi. "Seniorul" s-a bucurat de muzicieni ce-i înseninau gândurile. Despina, fiica cea mare, îi cânta, cu elan, valsuri si mazurci de Chopin, iar Teodora, frumoasa Didica, cea cu ochi nespus de strălucitori, îi tălmăcea cu o sensibilitate aparte sonate de Beethoven, scriind, în clipele sale de răgaz, si delicate poezii. Va fi existat acolo si un "povestitor", în persoana lui Mihu, mezinul familiei, modelul lui Ionut Jder, băiatul pe care Sadoveanu îl adora si căruia îi tolera, lucru neobisnuit, căci desi afectuos, părintele era totusi sever foarte cu copii săi, toate năzbâtiile sau micile necuviinte specifice vârstei. Acest Mihu, ce si-a găsit moartea pe câmpul de luptă, contribuind la eliberarea Ardealului, a lăsat în urma sa un roman plin de frumuseti - Ca floarea câmpului - carte pe care autorul n-a avut bucuria s-o vadă tipărită, căci la aparitia ei, imediat după război, tânărul scriitor părăsise deja această lume. Prin 1966, când, proaspăt dascăl la o modestă scoală bucuresteană, primeam "sarcina" de a organiza "o manifestare culturală", animat fiind de pasiunea ce o nutream încă din copilărie pentru scrisul autorului Șoimilor si al Povestirilor, la pretuirea fată de opera marelui povestitor contribuind si faptul că la Colegiul Sfântul Sava, unde îmi făcusem studiile liceale, m-am bucurat de binefacerile unei pleiade de profesori de elită care, în ciuda faptului că erau contemporani cu "gloria" lui Mitrea Cocor, au stiut să ne vorbească, cu un subversiv bun gust, despre "celălalt Sadoveanu", despre autorul Crengii de aur, al Zodiei Cancerului sau al Baltagului, ba mai mult, distinsul profesor de română Mihai Bărbătescu s-a încumetat să ne dezvăluie nouă, unor imberbi adolescenti, frumusetile Divanului persan, "acest monument de limbă românească", cum îl numea el, ei bine, în 1966, când se împlineau 5 ani de la disparitia scriitorului, am încercat să organizez "o actiune literară", cum se spunea atunci, o evocare a personalitătii maestrului. M-am gândit că Profira Sadoveanu, cea care evocase universul uman si livresc al părintelui său, ar fi fost cea mai potrivită persoană să le vorbească elevilor despre marele scriitor. Primit cu o caldă ospitalitate de către doamna Profira Sadoveanu, ce m-a tratat, în ciuda tineretii mele, cu o generoasă camaraderie, am aflat, cu părere de rău, că, tulburată încă de pierderea părintelui său, "Profirita" n-avea "tăria" să-i evoce în public personalitatea. Am avut atunci revelatia poetei sensibile care era fiica marelui scriitor, dar, în acelasi timp, am descoperit că la "curtea seniorului de la Copou" mai vietuise si un pictor. În salonul locuintei din Strada Delavrancea, deasupra unei vechi piese de mobilier, pe care se orânduiau câteva potise, profilate pe o tavă de lac în tonuri de rosu stins si auriu, era atârnat un tablou. De cum am intrat în casa Sadovenilor, pânza aceea mică ce înfătisa un peisaj cu contururi abia schitate, dar având o atmosferă aparte si degajând d despre existenta sa, într-un fel, nefericită. S-a născut în 1905, la Fălticeni, unde a urmat primele clase si scoala elementară. Carnetul "Elevului Dimitrie M. Sadoveanu", din anul scolar 1915-1916, poartă, într-o frumoasă grafie, semnătura "părintelui" Mihail Sadoveanu si cuprinde aprecierile profesorului Dimitriu despre elevul său. "Un scolar bun", notează dascălul de pe acele vremuri, prezicându-i "un viitor frumos". În ciuda faptului că notele excelente îl prezintă drept un elev foarte dotat, la desen avea, asa cum se întâmplă ades, numai nota 9. Și totusi, un desen în sangvină, un autoportret, realizat, potrivit traditiei familiei la 17 ani, când încă mai ucenicea întru ale picturii, vădeste nu numai virtuozitate, dar si expresivitate, capacitatea de a pătrunde viata lăuntrică a modelului, un soi de gravitate, dincolo de ingenuitatea adolescentului. Dimitrie Sadoveanu a fost student la Fizico-Chimice, fără a termina însă această facultate, dar a studiat si pictura care a fost adevărata sa menire. A absolvit Institutul de Belle Arte din Iasi. Nu stim care i-au fost dascălii. În orice caz, o cronică din 1927, publicată într-un ziar local, ne informează despre expozitia pe care tânărul artist o deschisese, dimpreună cu Nelly Știubei, la Palatul Vietii Românesti din Iasi. Cronicarul vorbeste despre "vigoarea" portretelor si desenelor în cărbune ale tânărului artist. Mai apoi, o fotografie din arhiva cumnatului său, ing. Paul Știubei, ni-l înfătisează cu un chip luminos, de o olimpiană seninătate, într-un atelier parizian. Va fi cutreierat, de bună seamă, muzeele Parisului, în acea epocă de mare efervescentă si înnoire a vietii plastice, si apoi va fi poposit la Fontenay-aux-Roses, cu sprijinul lui Nicolae Iorga. Nu stim care îi va fi fost universul artistic si livresc, nu stiam care îi vor fi fost maestrii. De citit, citea enorm, ne asigură Profira Sadoveanu, într-o casă în care copiii "devorau biblioteca uriasă a părintelui". Care vor fi fost acele cărti? De bună seamă, numeroasele volume din biblioteca lui Conu Mihai - în primul rând Neculce, Creangă, Eminescu, Tolstoi, Gogol si Turgheniev, dar si Dostoievski si romancierii victorieni, Dickens si George Eliot, în special, (Moara de pe Floss fiind foarte apreciată de tatăl său), bineînteles Balzac, Flaubert si Maupassant, scriitor preferat al lui Sadoveanu (care încă din 1907, tradusese la Minerva Povestiri alese), marii romantici Victor Hugo si Alfred de Musset ce se găseau pe rafturile bibliotecii Sadovenilor, în editii complete, frumos legate în piele. Nu vor fi lipsit din acele lecturi de tinerete nici Anatole France sau Proust, Virginia Woolf si scriitorii nordici pe care "traditionalul" Sadoveanu îi descoperise si pe care îi recomanda cu insistentă copiilor săi. Pe rafturile bibliotecilor de la Copou se găsea si un volum de Paul Valéry si, mai nou, clanul Sadovenilor citea cu delicii, la recomandarea aceluiasi părinte, romanul politist The Murder of Roger Ackroyd de Agatha Christie. Care îi vor fi fost modelele din lumea picturii nu stim. Știm doar că în universul domestic al livrescului Sadoveanu, pictura îsi găsea cu greu locul, "Conu Mihai" neavând "antene" pentru lumea zugrăvită pe pânză. Lucru paradoxal, dacă ne gândim că el a fost cel mai mare "peisagist cu slova" din literatura română si, poate, unul din cei mai sensibili din literatura universală, înregistrând cu finetea si acuitatea unui pictor impresionist cele mai subtile vibratii ale culorii si luminii. Și totusi, la "curtea" de la Copou s-au perindat multi artisti. Prieteni ca Adam Băltatu si Aurel Băiesu. Mai apoi în preajma lui Sadoveanu s-au aflat Lucian Grigorescu, Nutzi Acontz, Ștefan Constantinescu sau Corneliu Baba, ce i-a făcut, după cum se stie, un memorabil portret. Profira ne mărturiseste că Miti era un fervent cercetător al albumelor de artă. Tot prin intermediul surorii sale va fi cunoscut arta lui Theodor Pallady, maestru deosebit de pretuit de scriitoare care a publicat despre el un memorabil reportaj în "Adevărul literar si artistic". Acesta va fi fost "u armonioasă obiectele ce compun aceste lucrări. A fost însă cu precădere un peisagist. Lucrările sale, având un soi de calm de factură clasică, degajă o melancolie discretă ce dă pânzelor o dimensiune meditativă, gravitate si profunzime. Căci rafinat estet, cum a fost, de bună seamă, Dimitrie Sadoveanu, el a avut o viziune melancolică asupra lumii. Asa se face că retras, străin de interese sau vanităti lumesti, cu o evidentă lipsă de interes pentru politică, pictând, de predilectie, în sihăstrie, la Văratec sau la Târgu Neamt, rareori în aer liber si, de cele mai multe ori, făcând fotografii pe care le stiliza apoi în atelier, învăluindu-le în lumina lăuntrică a sufletului său, Dimitrie Sadoveanu avea să intre în conflict cu "lumea realist socialistă" a acelor timpuri. Consecintele n-au întârziat să apară. Prin adresa din 9 decembrie 1954, i se aducea la cunostintă că "urmare a verificării activitătii si rezultatelor obtinute în cadrul scopurilor si sarcinilor ce revin membrilor Uniunii Artistilor Plastici", Comitetul de Conducere a hotărât excluderea sa din cadrul acestei uniuni de creatie. Se stie prea bine care erau "scopurile si sarcinile" ce reveneau artistilor în acele vremuri. Fiul unei personalităti ce se afla în plină glorie era exclus din breasla creatorilor de frumos. I se dădea dreptul de a face o contestatie. Optiune de formă, bineînteles. N-a făcut această contestatie. Poate părea straniu că tocmai fiul lui Sadoveanu era, aidoma altor artisti plastici, exclus din U.A.P. Sadoveanu nu a intervenit cu nimic pentru Miti. Sotia pictorului ne spune astăzi că maestrul n-ar fi fost în stare s-o facă - oricât ar părea de ciudat, răsfătatul regimului era în fond neputincios. Iar fiul era prea demn, de o mare rectitudine morală, pentru a solicita interventia unui tată celebru pe care îl respecta si îl iubea nespus. În toamna anului 1955, tulburat de încercările prin care treceau si alti prieteni ai săi, coplesit de vremuri, trist că nu-i poate ajuta cu nimic pe altii, Dimitrie Sadoveanu se va stinge, răpus de o boală care l-a doborât în câteva luni. După moartea sa, Ștefan Constantinescu, împreună cu alti prieteni, i-au organizat o "retrospectivă". Nu se cunosc ecourile acestei expozitii. Familia îsi aminteste că Petru Comarnescu a apreciat în mod deosebit "modernitatea" unei "Naturi statice cu tablă de sah si chitară" - chitara la care pictorul cânta seara, după o zi de lucru la sevalet, căci lucra absorbit, vesnic nemultumit, meditând îndelung cu privirile pierdute, înainte de a concepe o lucrare. Instrumentul acesta de care fusese legat o viată s-a odihnit multă vreme pe fotoliul din atelierul artistului până ce a fost dăruit fratelui său Mircea. Legenda spune că, într-o bună zi, la scurt timp după disparitia artistului, strunele chitarei ar fi prins, pentru o clipă, a vibra singure. Simplă nălucire a unor fiinte ce l-au iubit? Greu de spus. Oricum, o frumoasă poveste. Majoritatea pânzelor sale au rămas în cadrul familiei. "...Prindea încet-încet viată... în fata mea un tablou de o nemaipomenită sugestie. Fatada se ridica cu un relief extraordinar. Petele de verde si de alb ca niste fantasme stridente, iesite dintr-un trecut îndepărtat. Cât despre cer, acel cer larg si înalt, grozav de înalt, era o adevărat poemă, de-un cenusiu încărcat parcă de toate ploile ce stăteau gata să cadă, având totusi si unele lumini, unele încercări de zâmbet... Pot însă să vă mărturisesc că pe măsură ce-l priveam - descoperind întruna în el, trăsături de penel neasteptate si uimitoare - am avut senzatia că am înaintea mea sufletul fratelui meu". Sunt rânduri scrise de Profira Sadoveanu despre acest făuritor de frumos, prizonier al universului sadovenian ce l-a înglobat în lumea sa ca într-un mirific chihlimbar. "Literatura", oricât de mare ar fi harul celui ce evocă un tablou, face numai în parte dreptate unui artist. Poate că într-o bună zi se va găsi acela care cu sensibilitatea si cu competenta specialistului se va apleca si asupra creatiei lui Dimitrie Sadoveanu, fixându-i locul ce i se cuvine în galeria artistilor români din seco
Virgil Lefter