Cazurile de opoziție fățișă împotriva sistemului comunist în România nu au fost numeroase și nici unul dintre ele nu a pus în pericol regimul. Cu toate acestea, a-l cunoaște pe Vasile Paraschiv a însemnat a înțelege forța spiritului uman în fața oprimării. Unul din puținii disidenți români care s-au împotrivit deschis regimului lui Nicolae Ceaușescu, între 1979 și 1989, Paraschiv a fost torturat de Securitate și internat în spitale psihiatrice în mod repetat. Totuși el a continuat cu fermitate să facă cunoscute abuzurile contra drepturilor omului în România.

Publicul românesc, în marea lui majoritate, a aflat abia după revoluția din 1989 de existența lui Paraschiv, Ceaușescu reușind sa ascundă poporului cazurile de opoziție individuală din țără. Suferințele la care a fost supus Paraschiv au devenit știri jurnalistice de prima pagină în 2008, când el a refuzat să accepte Steaua României, cea mai înaltă decorație a țării, de la Președintele Traian Băsescu, cu cuvintele: "Sunt obligat să refuz această decorație de la un comunist, la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție și până astăzi, împotriva cărora am luptat din 1968 și voi continua să lupt pe cale legală și democratică până la ultima bătaie a inimii".

Vasile Paraschiv s-a născut în 1928 în satul Ordoreanu, la nord de București, într-o familie de țărani și a cunoscut sărăcia de la vârstă fragedă. În 1940 a plecat de acasă la București unde a găsit de lucru ca vânzător într-un magazin. În 1946 a fost angajat pe un post similar la una din noile cooperative alimentare cu prețuri reduse create de Partidul Comunist pentru muncitorii din industria Capitalei, iar în timpul liber a distribuit tipăriturile de propagandă ale partidului comunist. A devenit membru de partid în luna noiembrie 1946. După ce a terminat serviciul militar, a fost admis la Școala Tehnică de Telecomunicații din București, pe care a absolvit-o în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicații. În acest domeniu a lucrat în câteva întreprinderi de stat, dar nemulțumirea sa crescândă față de structurile interne ale regimului Ceaușescu l-au făcut să își anunțe intenția - la o ședință de alegeri la fabrica unde lucra în 1968 - de a ieși din Partidul Comunist Român. Autoritățile au făcut presiuni asupra lui pentru ca să-l convingă să-și schimbe hotărârea, și nereușind, l-au arestat fără nici o acuzație în 1969 și l-au internat timp de cinci zile într-un spital de psihiatrie din Urlați, la circa 60 km de București.

În 1971 Paraschiv a trimis o scrisoare Comitetului Central al Partidului propunând îmbunătățiri în organizarea consiliilor muncitorești. Reacția Comitetului Central a fost de a-l aresta și trimite din nou într-un spital de psihiatrie unde a fost ținut câteva luni. După eliberare Securitatea l-a pus sub supraveghere continuă, iar în 1976 a descoperit la el copia unei scrisori pe care, împreună cu un prieten, Alexandru Ungureanu, o trimisese postului de radio Europa Liberă, și în care trecea în revistă încălcările drepturilor omului de către regim. Paraschiv a fost internat din nou într-un spital de psihiatrie, de data aceasta la Voila, lângă Câmpina. 

În luna februarie 1977 scriitorul Paul Goma a adresat celor 35 state semnatare ale Actului Final de la Helsinki și participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Belgrad, o scrisoare deschisă care atrăgea atenția asupra abuzurilor contra drepturilor omului în România și asupra faptului că guvernul nu își respecta angajamentele internaționale în acest domeniu. Scrisoarea deschisă a fost un act fără precedent. Între semnatarii ei se afla și Paraschiv. Câteva zile mai târziu acesta a reușit să treacă de cordonul de miliție care înconjura blocul în care locuia Goma la București și a luat din nou legătura directă cu scriitorul. La plecare însă a fost arestat de miliție și bătut. Apoi a fost din nou supus unui tratament psihiatric, de data aceasta într-un spital la Sapoca, unde a petrecut 45 zile.

În luna mai a aceluiași an s-a întors la lucru într-o fabrică din Otopeni, dar a făcut și o cerere de pașaport pentru a călători în Austria. Crezând că Paraschiv intenționa să părăsească țara pentru totdeauna, Securitatea i-a aprobat cererea, cu speranța că vor scăpa de el. La Viena, Paraschiv a obținut o viză de intrare în Franța în ianuarie 1978 și a susținut o conferință de presă la Paris, în care a avut ca temă principală folosirea psihiatriei ca instrument de represiune politică de către regimul lui Ceaușescu.

La sfârșitul lui aprilie Paraschiv a luat trenul înapoi spre România, dar a fost oprit la frontieră (nu i s-a permis intrarea în țară). A revenit la Viena și, după un puternic protest internațional, i s-a permis să se reîntoarcă acasă în luna iulie. Securitatea a continuat sa-l hărțuiască, punctul culminant fiind răpirea sa de pe stradă de către patru ofițeri și bătaia sălbatică care a urmat, într-o pădure de lângă Ploiești.

În 1987 a fost luat de acasă de cinci ofițeri și supus timp de patru zile unui tratament inuman într-o cabană izolată, la munte, în apropiere de Câmpina. A fost răpit de Securitate a treia oară în 1989. Ridicat de pe stradă, a fost dus din nou în aceeași cabană de munte, unde a fost lovit în față, stomac și ficat, bătut cu un sac de nisip peste cap, si cu un baston de cauciuc pe tălpi. A fost torturat în acest fel timp de o săptămână, apoi eliberat.

Paraschiv lasă în urmă soția, un fiu și o fiică.

Traducere din limba engleză de Lidia Gheorghiu Bradley