- Mai există hotelul acesta?

- Hotelul mai e și astăzi, dar mi se pare că acum îi spune Oltenia.

- Pe Grivița, acolo. Nu știu dacă acum îi spune Oltenia. Dedesubt este un restaurant unde se făceau niște chefuri, și nu știu dacă e interesant să vă spun una, despre aceste chefuri.

- Am venit în Gara de Est. Da. În Gara de Est, chiar la Obor. Sigur, acolo soseau toate trenurile din Dobrogea. Am luat o trăsură și am plecat spre Hotelul Basarabia. După jumătate de oră de mers, - era aproape de miezul nopții; lumini palide, rare, câte o reclamă luminoasă, de la băcănii, cu lampa de petrol nestinsă în fereastră; rar câte o clădire cu etaj. Bulevardul Ștefan cel Mare și Ilie Pintilie era pietruit ca și astăzi; caii obosiseră de atâta mers; a început o neliniște. În mine a licărit un crâmpei, ca în poveștile fantastice: dacă birjarul mă duce cine știe unde, să mă prade? Pe drum am întâlnit de două ori tramvaiul cu cai, care și ei obosiseră mergând, chiar dacă roțile erau trase pe șine. Am întrebat birjarul: ?Unde mă duci, plimbându-mă astfel, toată noaptea?? ?Păi la Hotelul Basarabia, unde ai spus.? ?Dar unde e?? ?Hei-hei, Bucureștiul e mare, și noi am pornit de la un capăt să ajungem la celălalt capăt, unde se află hotelul care e la doi pași de la Gara de Nord; de ce nu ai luat trenul pentru această Gară?? Mi-a arătat cu biciul Gara de Nord și mi-a spus: ?În sfârșit, am sosit?, aproape după o oră după ce am colindat Bucureștiul, în miezul nopții, de la un capăt la altul. Mi-a spus: ?În sfârșit, în sfârșit - te costă o sută de lei.? ?Sunt student.? ?De-aia ți-am cerut numai o sută, nu două. Gara de Nord o vezi? Arătându-mi-o cu biciul. Veneai cu valiza ta cu un hamal care se mulțumea și cu cinci lei. Mai repede dă-mi suta că trebuie să plec că acești sărmani cai trebuie să ajungă tocmai pe Ferentari, dincolo de Sebastian; dar ce să mai spun, că nu recunoști. Dă-mi suta mai repede.? La Universitate se instituise anul acela, 1931, anul preparator, în loc de examenul de admitere. Unele din cursuri erau considerate și printre cele care contau la licență. Profesori: trei decani, în timp de cinci ani, era Rădulescu-Motru de psihologie, și ultimul, Dimitrie Gusti, de sociologie. Etica filosofică care urma era cuprinsă în catedra de sociologie a lui D. Gusti. Toți, profesori celebri, în fiecare după-masă intram de la un curs la altul, profesori care mai de care mai celebri: Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, George Murnu, toți erau sobri, demni, în special P.P. Negulescu de la enciclopedia filosofiei, în ținută neagră, impecabilă, cu chipul atât de liniștit și luminat, care își citea, ca cel mai grijuliu elev, lecția universitară. Mai gălăgioși erau cei de la română, care se invidiau: Mihail Dragomirescu, care își ținea seminarele în Aula Fundației Regale din Piața Palatului, și Dimitrie Gusti, ambii orgolioși, dar și profesori desăvârșiți în materia pe care o predau. Masa o luam la cantina de pe strada Arghezi, colț cu Cantacuzino. Sau la cantina cea mai bună, cu 12 lei masa, la cantina de la subsolul Facultății de Litere și Filosofie.

- Pe bulevardul Elisabeta, la subsol. La început, am stat la căminul Cantacuzino, de pe strada Cantacuzino, până când s-a oferit un doctor, Simion Țovaru, s-a oferit că are o mansardă pentru doi studenți dobrogeni, că le-o dă gratuit. M-am dus eu?

- Tot aromân. M-am dus s-o vizitez, am intrat prin scara de serviciu, într-adevăr o mansardă față de cămin, foarte bună, cu două paturi, cu încă un coleg de la Balcic. Inspectând sau cercetând cele din cameră - nu știu dacă trebuie spus asta - un motan se gudura, printre picioarele mele și ale femeii care îmi arăta camera. Imprudent, crezând sau spontan, am spus: ?Dar frumos motan au stăpânii tăi!? Ea era chiar stăpâna, soția doctorului Țovaru, fata marelui comerciant, fost prim ajutor de primar al Capitalei, Iorgu Steriu, antreprenorul sau proprietarul restaurantului de pe 11 Iunie, unde astăzi este o casă de cultură. Lângă Mitropolie. Între Mitropolie și Parcul Carol, sau Parcul Libertății, cum i se spune astăzi. A tăcut femeia, nimic de zis. Între timp, venea gâfâind pe scară servitoarea, Ilona. ?A, ai venit?? ?Am venit.? Mi-am dat seama de gafa săvârșită, că am considerat-o oarecum servitoarea, deși era o femeie foarte onorabilă și frumoasă, dar modest îmbrăcată, surprinzător. Eu credeam că o cucoană, mai ales soția unui doctor, nu o să îmi arate ea, pe scara de serviciu, tocmai aici, la mansardă. Datorită acestei gafe, desigur, am pierdut ocazia de a locui ca student liber, în oraș, și m-am reîntors la cămin.