Albastrul unic al Voronetului

Parcurg, pentru a doua oara, în decurs de un an, aceste vai fortificate unde se ascund singurele surse de emotii noi, singurele comori de frumusete din Europa: bisericile pictate ale lui Stefan cel Mare.

Desi Bucovina se afla la altitudine, muntii sai nu sunt prea înalti, dar sunt rotunjiti în apropierea norilor, dupa cum se zice, de mângâierea mâinii lui Dumnezeu. Nu sunt împaduriti, arborii doar se preumbla pe ei. Pentru ca acesti copaci sunt adevarate personaje: ermiti, sfinti strânsi în grup sau adunati în procesiuni, urmeaza crestele si toti sunt calugari pentru ca toti sunt brazi.

Profilându-se pe nesfârsitul cer senin sau pe iarba scurta si pura, ridicându-se din zapada mai diafana decât roua, acesti brazi întunecati se aseamana cu îmbracamintea barbatilor si femeilor, pastori pazindu-si turmele, îmbracati în blana de miel, Blana de miel alba si lâna neagra, asta-i toata Bucovina. Puritate si austeritate, un etern doliu al poporului dupa Stefan: culorile îi apartin lui Dumnezeu. Albastrul este al Lui, împerecheat cu verde la Manastirea Voronet, unde ajungem dupa ce am trecut prin vadul Moldovei, râul sfânt al carui nume îl poarta tinutul Moldovei. Este o apa bataioasa care arunca strafulgerari. O incinta fortificata, o poarta si înca o poarta se deschid pe o pajiste patrata.

Nu-ti vine sa-ti crezi ochilor, apoi te înfiori: ce nesabuire sa expui astfel asemenea miniaturi! Instinctul te-ndeamna sa închizi imediat cartea si sa o ascunzi. Dar atunci începe magia. Parem niste pitici la picioarele acestor pagini, în care toate culorile intoneaza un imn maret spre slava lui Dumnezeu: nu ne simtim mai mari decât o litera. De la baza pâna sus, pâna la grinzile acoperisului de lemn, nu a ramas nici un deget de zid nepictat, acoperit cu miniaturi la fel de minutios ca o pagina din Livres dâHeuresde ducele Jean de Berry, din Chantilly: si aceasta arta a miniaturii, aplicata pe suprafete întinse, produce o impresie de surpriza inegalabila, care nu se pierde, revenind obsesiv, si nu te saturi contemplând-o.

Apasat de multimea problemelor si de indiferenta unei lumi ocupate de atâtea alte probleme care nu erau "neaparat necesare", Stefan a murit în cele din urma. Si ce a ramas din el? Aceste biserici ale sale si picturile lor care povestesc cerul si pamântul. Fresce despre care prietenii mei spun fie ca sunt cartoane florentine, fie ca amintesc de maestrii din Siena. Oricum, sunt marturii dovedind ce frumuseti a putut aduce adierea Mediteranei pâna în aceste vai izolate, când Marea Neagra era deschisa vaselor romane, si înca mult timp dupa aceea. O raza a libertatii moarte mai straluceste înca pe acesti munti.

Stefan este si astazi stapânul absolut al Bucovinei. El este singurul care domneste: este pretutindeni. Aceasta prezenta prelungita în absenta, aceasta viata care continua dupa moarte se explica prin multiplul sau caracter de vânator, strateg, constructor si amant. Nimeni nu l-a putut înlocui în imaginatia poporului sau, el continua sa reprezinte libertatea. De cum patrunzi în tara, se impune mirajul lui Stefan. Ne asteptam sa-l vedem aparând, în urma cetei sale cu rasuflarea taiata, pe pantele de gazon care domina manastirea sa de la Putna, acolo unde se afla mormântul lui. A construit-o în joaca, pe locul unde a cazut sageata aruncata de el. Vesnic razboindu-se si vânând, mereu pe drum, daca întâlnea o fata frumoasa în calea sa, doar ce striga si ea alerga.

Când coroana lui Stefan va ramâne fara conducator, dupa moartea prematura a fiilor sai si a lui Stefanita, nepotul lui, boierii vor pleca în cautarea lui Petru, bastardul printului, nascut într-o coliba de pescar, si acesta va domni. Fiecare defileu din munte este o batalie câstigata; fiecare vale contine un firicel de apa vie din care s-a adapat calul lui; fiecare fortareata, o biserica pe care a construit-o. Nenorocirea Bucovinei, care a cazut în 1775, prin înselaciune, nu prin razboi, în bratele Austriei, sub domnia nefericitului Grigore Ghica, pare sa-i fi lasat tarii lui Stefan puritatea amintirii.

Podoaba sa naiva de fresce latine i-a fost lasata de stapânitorii germanici, carora nu le-a pasat sa-i dea alta. Aceste picturi au fost conservate gratie excelentei tehnici folosite de maestrii care le-au pictat, gratie credintei poporului pentru care au ramas obiecte de pietate, precum si gratie indiferentei administratiei austriece care, în secolele al optsprezecelea si al nouasprezecelea, le-au crutat de restaurari. Numai la sfârsitul domniei lui Franz Joseph, un arhitect folosit de guvernul austriac, Romstefer [Romstorfer - n. red.] a cutezat sa restaureze unele din bisericile lui Stefan si mai cu seama pe acelea de la Suceava.

Lacrimile Anicai

Vad Transilvania pentru prima data, în genunchi: am cinci ani si, ca sa pot privi prin geamul înghetat al vagonului, trebuie sa adopt aceasta pozitie, aceea a rugaciunii. Verde - ca un smarald, atât este de verde - padurea care suie si coboara, atât de batrâna si de deasa încât ma poarta imediat cu gândul la Padurea adormita; iar eu sunt acolo, si suieratul trenului o va trezi pe Frumoasa. Ea doarme de mii de ani. Exista un cântec pe aici:

"Desteapta-te, române, din somnul cel de moarte / In care te-adâncira barbarii de tirani..."L-am învatat de la o servitoare transilvaneanca, Anica; prin aceasta servitoare traditionala din casele românesti, fata venita, de dincolo de munti, sa serveasca în casele stapânilor care o înteleg, am învatat toata politica pe care trebuie sa o stii. O iubeam pe Anica; era oricând gata sa plânga sau sa râda; purta, ca toate suratele ei, un costum negru, cu mâneci largi din pânza, care ma facea sa o asemui unui porumbel, cum nu am vazut decât o data, negru cu aripi albe. Intr-o zi, am gasit-o plângând pe o scrisoare primita de acasa. Mama ei îi scria ca pierduse pamântul: "Domnii judecatori au judecat fara sa aiba urechi de auzit, spunea ea. Ei nu înteleg limba noastra", si biata fata plângea cu sughituri.

Eu nu stiam ce era acela un proces; dar puternica idee de înjustitie s-a strecurat în sufletul meu cu lacrimile Anicai.

Cuvântul încântatoare este asociat întotdeauna în mintea mea cu Transilvania; vad în primul rând culoarea delicata a fagilor si brazilor din aceasta prima calatorie pe care am facut-o primavara; câtiva ani mai târziu, va lua culoarea dragostei.

Pe aceste amintiri naive ce-mi revin în minte se grefeaza evenimentele politice care au intrat în viata noastra zilnica de când a devenit ministru de Externe tatal meu. In aceasta epoca din viata mea, dezbaterile parlamentare erau dominate de problema scolilor românesti din Transilvania, aducând unele perturbari în orarul meselor noastre; într-o dimineata, marchizul Pallavicini, ministrul Austriei, si-a prelungit vizita iar tatal meu dicta înca depese la ora dejunului. In alta zi, a trebuit sa ne amânam partida de tenis pentru ca tatal meu negocia cu Viena si Budapesta, ca sa fie redeschise scolile pe care guvernul Ungariei hotarâse sa le închida. Pentru ce toate aceste masuri tiranice? Ca sa plânga toate Anicile, ca sa nu mai auda nimeni limba româna, ca sa se usuce vita de vie si sa piara brazii...

De la unchi la nepot si stranepot

- Sufletul acestui popor a fost format de profesorii din Transilvania, declara tatal meu în Parlament, anuntând deschiderea scolilor subventionate din bugetul de stat. Exact aceeasi fraza, care ramasese bine imprimata în mintea mea, l-am auzit repetând-o, treisprezece ani mai târziu, pe 2 august 1914, atunci când a denuntat, în Consiliul de Coroana, imposibilitatea morala de a da curs aliantei secrete încheiata de regele Carol cu împaratii Germaniei si Austriei.

Rolul femeii în familia transilvana are o asemenea importanta încât ne duce cu gândul la greci: prin mama lui Ion Maniu, doamna Ileana, sora lui Simeon Barnutiu, a fost perpetuata traditia insurgentei de la 1848 în familia Maniu. Unchiul Simeon a fost acela care i-a înaripat visele tânarului student de la Universitatea din Viena, împingându-le pe culmea exaltarii necesare ca sa ia viata marile idei. Dupa Ion, ea s-a încarnat în Iuliu Maniu, fiul sau, stranepotul lui Simeon; de sapte generatii au luptat în obscuritate si au pierit fara sa-si vada visul cu ochii. Acestui Barnutiu îi adresa nepotul sau, Ion Maniu, de la Viena, admirabile scrisori din exil si jalea lui de orfan. "Ai figura mamei mele", îi scria el. A fost cel mai mare suflet transilvan din vremea aceea, un profesor de scoala de geniu, acel gen de profesor de suflet pe care-l evoca tatal meu în fata Parlamentului românesc, si, mai târziu, în Consiliul regelui.

Iuliu Maniu a întretinut, înca de pe vremea doctoratului sau, relatii cu un mare senior din Viena, care facea parte dintr-o familie celebra de secole pentru nobletea sa spirituala: printul Alois Lichtenstein. In palatul acestuia l-a întâlnit tânarul avocat al arhiepscopiei Blajului pe emisarul împaratului. La întrebarea lui Erzberger [Matthias Erzberger (1875-1921), om politic german]: "Ce vor transilvanenii?" El a raspuns printr-un memorandum care l-a dus direct în închisoare. Maniu proceda pe calea traditiei sale: aceea a lui Mehes, a lui Coroianu, a marelui sau unchi, Simeon. Imparatul Wilhelm a vrut sa cunoasca doleantele poporului român din Transilvania? Le va cunoaste. Ele par a se alatura acelora ale polonezilor, ale celor din Alsacia si Lorena. O lunga depesa pleca spre Taschen, marele cartier general al lui Wilhelm al II-lea, care supraveghea operatiile aliatului sau, Austro-Ungaria. Erzberger revine la palatul Lichtenstein cu propunerile vulpii germanice: se acorda toate libertatile, cu o singura conditie: ca Maniu sa semneze în numele Comitetului National un apel catre românii din Regat: sa lupte alaturi de imperiile centrale. Pentru ca numai astfel, si nu altfel, îsi pot elibera fratii. Ca sa-l convinga pe Iuliu Maniu sa semneze, Erzberger afirma ca victoria era aproape. Era insistent; prin el, însusi împaratul îi vorbea acestui avocatel de Blaj; cum sa nu se lase convins?

"Intr-o familie în care tatal este mort, i-a raspuns Iuliu Maniu, fratele mai mare preia conducerea, ca sa nu se instaureze anarhia în familie. In cazul de fata, fratele mai mare este guvernul de la Bucuresti. El este liber, are diplomatia sa, atasatii sai militari, vede, aude. Este asemenea unui om pe un turn. Nu putem noi, din fundul ascunzatorii noastre, sa-i dictam ce conduita sa adopte."

Negocierea a luat sfârsit

Pentru ca nu s-a lasat sa-i fie smulsa semnatura, Iuliu Maniu va parasi Blajul unde era mobilizat si imobilizat de la începutul razboiului, ca suspect. Incorporat, cu gradul sau de caporal de artilerie de munte, va fi trimis în armata austro-ungara. Nu i s-a acordat nici macar permisiunea sa mearga la Badacin sa-si îmbratiseze mama, sa îngenuncheze la mormântul tatalui de la poalele batrânului par. Douazeci si opt de luni de serviciu militar pe front, în prima linie, vor fi pedeapsa nesupunerii sale fata de sugestiile împaratului german. Pedeapsa cu adevarat infernala, care depaseste în oroare tot ceea ce cunoastem despre razboi, pentru ca a fost lipsita de suflet. Sa mori fara patrie, pe un câmp de batalie fara onoare. Acest gen de razboi este o adevarata sinucidere, obligatorie si involuntara, un supliciu pe care mintea refuza sa-l înteleaga. In Europa vinovata din 1914-1918, sute de mii de oameni au fost siliti sa se sinucida fara convingere. Printre ei, Iuliu Maniu, care va gasi în propria sa experienta forta de care va avea nevoie în ziua revolutiei.