Unchiul Willi și mătușa Annerl locuiau în Praga împreună cu fiii lor - Gustl, Ernstl și Heinz. Mătușa Annerl era sora Clarei. Așa s-a întâmplat, ca frații Bob și Willi să se căsătorească cu două surori: Clara și Annerl. Eu nu i-am cunoscut nici pe unchiul Willi, nici pe mătușa Annerl, iar dintre frați doar pe Ernstl îl știam. Cu excepția acestuia, care a reușit să emigreze la Londra, toată familia a fost deportată în Theresienstadt unde au fost uciși, victime ale holocaustului. Suzi și cu mine l-am cunoscut pe Ernstl astfel: am scris la Crucea Roșie pentru a-i găsi adresa. A durat doi ani până am primit prin poștă adresa lui din Londra. A fost exact în ziua în care am plecat la Londra, iar biletele le rezervasem mai devreme. Ajunși acolo am căutat pe hartă strada, dar am văzut că era foarte departe de cartierul nostru. Ne-am gândit că ar dura mult să mergem până acolo și ce ne-am face în cazul în care nu ar fi acasă? Mi-a venit ideea să-l sun. Am găsit imediat numărul de telefon și adresa pe care le așteptam de doi ani. Ce simplu ar fi fost să-l fi căutat într-o carte de telefon londoneză! Ernstl era acasă, a venit repede după noi cu mașina, ne-a ținut la masă și ne-a arătat cele mai importante obiective turistice. A fost deosebit de prietenos și am petrecut cu el o perioadă frumoasă. Peste un timp, când am vrut să luam din nou legătura cu el, am aflat că a murit.

          Partida pusă la cale de unchiul Emil s-a înfăptuit. Părinții mei s-au căsătorit în 4 mai 1913 la Bratislava. Așadar nici la Praga, nici la Timișoara. De ce? Nu știu acest lucru.

          Papa s-a născut în 1876. Era un om cinstit, obiectiv, cu o gândire corectă. Era cultivat și progresist în gândire. Nu ținea cu strictețe obiceiurile religioase precum bunicul și respecta alte credințe. Nu și-a trimis copiii la școli evreiești, ci la școli românești de stat. Era de părere că trebuie să cunoști cultura și limba țării în care trăiești. El însă nu vorbea româna. Avea deja 42 de ani când Timișoara a fost atașată României (1918).

          Acasă s-a vorbit germana, pentru că mama (căreia noi îi spuneam ?Mutti?) venea din Praga și nu știa deloc maghiara și româna, cel puțin la începutul perioadei când a venit la Timișoara. Limba germană era așa de uzuală în familie, încât în anii de mai târziu, când vorbeam mult și maghiara și româna, am continuat să vorbesc și să corespondez în germană cu mama, cu sora mea Vera și cu fratele mai mic, Ernö. Și cu fiica mea mai mică, ce a urmat școala germană, vorbesc tot în această limbă. Cu Mari, fiica mai în vârstă, vorbesc românește, cu Suzi, soția mea, în maghiară. În familie eu și Kati eram ?nemții?, Suzi și Mari ?unguroaicele?.

          Banatul era și mai este și azi un teritoriu cu multe limbi. Se vorbește românește, ungurește, nemțește, sârbește și bulgărește. Noi vorbeam primele trei limbi și, în mod obișnuit, într-o propoziție se amestecau acestea trei. Iar tata nu putea să sufere acest lucru. Aveam voie să vorbim o dată doar într-o singură limbă. Aceasta dovedește că apăra mereu claritatea. Și eu pun preț pe vorbirea doar într-o limbă, și, pe cât este posibil, să fie corectă. În această privință seamăn cu tatăl meu. 

          Surorile tatei, Ilonka și Jenny, locuiau în Timișoara, Margit și fiica ei, Aniko, precum și Wilma cu soțul  și fiica ei Evi și fiul Janos în Pécs (Fünfkirchen) în Ungaria. János a fost trimis în al II-lea război mondial de către armata ungară pe front să curețe locul de mine. Acolo a și fost ucis de o mină. Evi a fost printre primii emigranți în Israel, unde a suferit din cauza condițiilor grele ale pionieratului. S-a căsătorit cu un comandant de armată cu un rang  mare. Când Suzi și cu mine am vizitat-o în Israel în 2000, ea avea în jur de 87 de ani și era văduvă de multă vreme. Trăia în condiții foarte bune. Nu am menținut relațiile cu ea, în schimb pe vărul meu Feri Mann l-a avut deseori ca musafir. Acum  întreține relații cu fiica lui Feri, Marti și fiica acesteia, Ruxi.

          Despre mătușa Margit și fiica ei, Aniko, știu puține; doar că a avut multe de suferit din cauza regimului fascist și că probabil și-au pus capăt vieții. Pe atunci mătușa Wilma stătea de mult în Israel, soțul îi murise mai devreme.

          Revin acum la mătușa Ilonka și soțul ei, avocatul Dr. Desideriu Roth, cât  și fiul lor, Dr. Edmund Roth, numit Dönci. Mătușa Ilonka,  sionistă convinsă era președinta organizației sioniste  WIZO (Womans International Zionist Organisation). La dânsa aveau loc mereu întruniri ale femeilor evreice din oraș. Chiar dacă nu era cea mai iubită mătușă, Ernő, fratele meu și cu mine mergeam cu plăcere la dânsa, când ne invita, din când în când, la un prânz bun. Îi apreciam biblioteca bogată și-i admiram frumoasele tablouri. Unele dintre ele le-am văzut la ultima mea vizită în Israel la Dönci. Și ea a emigrat împreună cu fiul în Israel. Dr. Dezső Roth nu era doar un avocat renumit, ci și unul de succes. A avut în Elveția un proces ce a durat ani de zile și care i-a adus o avere. La sfârșitul anilor ?20 deținea unul din puținele automobile din Timișoara, conduse de un șofer particular. Nu existau automobile pentru persoane fără șofer pe atunci. A murit în țară și n-a emigrat în Israel.

          Despre mătușa Ilonka, marea sionistă, merită să fie amintit cum a reacționat când am vizitat-o în Israel în 1950, atunci când am fost acolo în interes de serviciu. S-a speriat că vreau să rămân acolo și că va trebui să mă ajute. A înșirat greutățile ce m-ar aștepta. Abia când a aflat  că am venit în delegație oficială și că mă voi întoarce, a schimbat placa începând să laude țara peste măsură.