Vraja specifica orasului Bucuresti este consemnata în versul popular: "Dâmbovita apa dulce, cin'te bea, nu se mai duce" si în Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale.

Vraja îsi are sediul la periferia bucuresteana, în micul restaurant si în gradinile de vara încarcate cu parfumuri grele de tei, salcâmi, liliac si trandafiri, cu mirosuri condimentate de mititei si cimbru, în voluptatea animalica a femeilor fardate si luxos învesmântate, chemând barbatii asudati, soti versati, îmbâcsiti de sprituri, fleici în sânge, pentru care "amorul este unicul sport national", cum spunea Lordul Thomson în memorialul sau despre Smaragdaland. Alimentatia lor este satanica si condimentata chilian cu ciusca verde, usturoiata, proteinica, stropita cu zeama de pruna si strugure. Pe aici au fost templele zeului tracic de odinioara denumit de elini Dionysos. Pe aici se oficiau misterele eleninice. Dionysos n-a murit. Misterele creatiei s-au altoit pe vechile tulpine, s-au ramificat si îmbratisat. Amestecul de pagânism, cu traire crestina, face farmecul acestor regiuni dunarene, atât de bogate în grâne si pomi fructiferi, în vite si paduri. Oamenii Capitalei sunt într-un nemaipomenit amestec de spite balcanice, asiatice si europene, amalgamate si sedimentate. Tiganoizii, mongolii si fanariotii s-au suprapus peste bastinasii de dinainte de Traian, care si-a varsat samânta legiunilor sale sedentarizate. Cumania si-a avut cândva aici sediul si, la doi pasi, se afla Comana, iar numele de Coman, Comanescu sunt frecvente si par bastinase.

Am încercat sa definesc geniul si specificul acestor populatii disparate, care formeaza o unitate desavârsita prin capacitatea asimilatorica a dâmbovitenilor. Nu am gasit altceva mai exact decât geniul tranzactiei.

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah

 

La scoala, aveam o înva-tatoare care preda dupa programul francez (ramas pâna astazi cel mai serios si bine axat pe cultura umanista). Asa ca îi placeau grozav rezumatele. Povestea o istorioara sau o întâmplare din istorie si apoi ne cerea s-o rezumam în 10-15 rânduri, scrise clar si fara încarcaturi verbale. Ii sunt si astazi recunoscatoare pentru exercitiul - devenit atât de rar - al gândirii clare si scrisului concis. In pauze, mâncam mere sau alte fructe. Inca nu se nascuse obiceiul gustarilor pretentioase si al diferentierilor economice între copii.

La plimbare în Parcul Carol

Strada Sf. Apostoli traversa Calea Rahovei si ajungea în Mihai Voda. Ambele erau pline de ateliere utile: reparatori de cauciucuri si biciclete, tinichigii, coserit, tocilari, zugravi de firme. Iarna, cartierul avea si alte mari atractii pentru noi, copiii. Mai întâi patinoarul din Cismigiu, cu un gramofon care cânta valsuri vieneze si muzica de opereta, totul într-un peisaj natural feeric, amintind de picturile cu patinatori ale artistilor olandezi din secolul XVII. Apoi era marele eveniment de la Boboteaza: chiar la iesirea din str. Mihai Voda, la malul Dâmbovitei, avea loc "Arun-carea Crucii în apa". Veneau regele, cu coif si ciucure mare alb, marile fete bisericesti, oficialii cu decoratii pe piept si muzica militara. Cei trei concurenti la prinderea Crucii, îmbracati în camasi taranesti, se aruncau în apa în sune-tele muzicii si ale aplauzelor. Tatal meu ne ducea la acest spectacol, întotdeauna grijuliu de edu-catia cetateneasca, din care socotea ca astfel de manifestari fac parte.

In celelalte anotimpuri, locul nostru de plimbare era Parcul Carol. Mergeam pâna acolo pe jos, pe lânga somptuoasele case boieresti; ca de pilda casa Moscuna, astazi adapostind colectia de arta a familiei Pompiliu si Ligia Macovei. In parc, la acea vreme, erau înca în stare foarte buna pavilioanele fostei Expozitii jubiliare din 1906 (de fapt si parcului i se spunea "Expozitia"); mai vegheau, lânga grota din lac, statuile marete ale lui Paciurea si F. Storck, pe lânga Lorelei din poezia lui Heinrich Heine. Pe apa pluteau barci si rate. In spate, moscheea si mai sus Arenele Romane, într-o perfecta stare de functionare.

O seara cu Dora Massini

Fiindca mamei mele îi placea schimbarea, ne-am mutat în strada Maria Rosetti, cartier rezidential, fara magazine pe atunci. Strada este si astazi neschimbata; cu exceptia a doua blocuri la intersectia cu strada C.A. Rosetti, toate au ramas la fel, cu mai multe case inspirate de moda stilului neo-românesc. Pe coltul cu strada Vasile Lascar, conceputa în acest stil, mai dainuie si astazi farmacia din vremea copilariei mele.

Nu departe se afla si Scoala Centrala, opera clasica a neo-românescului lui Ion Mincu, iar pe strada Icoanei, peste drum, lânga biserica Icoanei, fosta casa a lui Petru Comarnescu. La acea data, intrasem la liceul "Regina Maria" (ulterior Facultatea de petrol si gaze). Era cel mai elitar si serios liceu bucurestean, condus de domnisoara Leonida, de origine franceza. De fapt, moda era în clasa mijlocie înstarita de a-si trimite fiicele la institutele calugaritelor: "Notre Dame de Sion", în franceza, Pitar-Mos în germana sau la Institutul particular "Choisy-Mangâru" - tot în limba franceza. Parintii mei tineau însa la învatamântul de stat. Tatal meu avea un respect deosebit pentru institutiile oficiale (de atunci). Decoratiile, costumul national faceau parte din "fair-play-ul ca principiu de viata".

Cultura, educatia nu se faceam numai la scoala, asa ca, în fiecare duminica, la matineu, ne duceam alternativ la Opera si la Teatrul National. Opera se afla în piateta Valter Maracineanu, la intrarea în Cismigiu, cam în zona actualului magazin Adam. Asa de dimensiuni mici cum era, avea ambitia si capacitatea de a monta opere de prim ordin: Tristan si Isolda, Cavalerul rozelor, Boris Godunov, pe lânga mult îndragitele creatii ale lui Verdi, Leoncavallo si Puccini. La Teatrul National, unde matineele erau de trei ori pe saptamâna, la orele 15.00, pe lânga capodoperele românesti clasice - Caragiale, Alecsandri, Davila, Blaga, V. Eftimiu - se jucau noutatile din tarile Europei Centrale: Karel Capek, autori austrieci si germani.

Se cultiva însa nu mai putin si divertismentul monden. Cum mama mea facuse liceul la Scoala germana din Bucuresti, pe atunci în strada Spiru Haret, avea o predilectie pentru balurile mascate, asa ca ne organiza petreceri de acest fel, pentru copii. Pe rând Scufita Rosie, "groom", adica liftier de hotel, costum national cu fote banatene, camerista, iar fratele meu, Pierrot sau soldat de plumb, ne distram în sala scolii de gimnastica a domnului Richter, de pe strada Acade-miei, cam pe unde astazi se afla noua cladire a Facultatii de Arhitectura. Petreceri îsi ofereau si adultii.

La moda nu erau, ca astazi, marile chiolhanuri la restaurante, ci "surprise-party"-urile. Pe rând se mergea la unul din grupul de prieteni, sosindu-se, în seara respectiva, cu toata tratatia pregatita de ceilalti. "Secretul" era de fapt stiut, dar lumea se facea ca într-ade-var totul era o surpriza. In unele case, petrecerea cuprindea si elemente culturale. Imi amintesc, la noi, de o seara cu Dora Massini - cântareata si de alta cu spectacolul unui cunoscut ventriloc.

Vestimentatia juca un rol important. Existau case mari de moda: Paneth, Vigheci. Dar existau si multe croitorese excelente, care îsi procurau modele si lucrau la preturi rezonabile. Mai functionau si croitoresele "cu ziua" la domiciliul clientelor, platite bine, inclusiv mâncare si ajutor la operatii de amanunt. Mama descoperise casa "Aristita", prin Bulevardul Pache. Desi avea si jurnale si modele croite pe hârtie, Aristita prezenta avantajul ca accepta indicatiile si sugestiile clientelor, ceea ce mama mea facea întotdeauna, si eu pe urmele ei. Cred ca exista un soi de instinct a ceea ce "se poarta" sau se "va purta", mult mai benefic decât supunerea totala la moda prezentata ca astazi, într-un mod autoritar, de creatorii respectivi.

Concert la Catedrala

Intre distractiile extrem de gustate de toata lumea, era mersul la "Mosi", vara, în perioada Rusaliilor. In privinta aceasta nu existau prejudecati în legatura cu "VIP"-urile, de fapt aceasta notiune ridicola nici nu exista înca. Oamenii erau "de seama" sau obisnuiti. La fel ca si pe vremea lui Caragiale, la Mosi se mergea cu tot neamul, se mâncau floricele (înca nu li se spunea pop-corn), gogosi, covrigi si se privea la baracile cu femeia sarpe si se facea neaparat o fotografie de familie "la minut". Chiar si în anii '35-'36, eram deja studenta, obiceiul se pastra nealterat.

Intre timp, ne mai mutasem de câteva ori: în strada Tudor Vladimirescu (pe atunci Calomfirescu), colt cu Bu-levardul Hristo Botev (fost Domnitei), zona aproape neschimbata azi, dar în mare parte degradata. Case de secol XIX, poate si mai vechi, pe Calea Mosilor, case Art-Deco pe bulevard si strazile aferente - Sfintilor, Coltei - evocau pe atunci o viata confortabila si îndestulata, în plina activitate comerciala. De acolo am ajuns în strada Gogu Cantacuzino, colt cu strada Masaryk (fosta Salcâmilor), si ea aproape neschimbata.

Erau acolo doua case identice, cu elemente gotice, pe cât de aratoase, pe atât de inconfortabile, azi ambasade. Alaturi locuia filosoful P.P. Negulescu, pro-fesorul nostru de Enciclopedia filosofiei, cu silueta lui firava, ochelarii mici si vocea monotona, prin care ne transmitea totusi o gândire extraordinara prin amploarea si originalitatea ei.

Dupa numai doi ani, am ajuns în strada General Berthelot, exact peste drum de casa ferecata cu un zid exterior, casa bancherului si colectionarului Aristide Blank. (Pe când o istorie a bancherilor români?). La doi pasi, Liceul Sf. Sava si apoi catedrala Sf. Iosif, unde frecventam splendidele concerte de muzica religioasa, pe atunci prezentata la ore convenabile pentru toata lumea, dupa-amiaza devreme.

Dupa atâtea cartiere rezidentiale, mi se facuse dor de alte strazi despre care citisem în diferite romane si nuvele. Am pornit astfel într-o explorare a strazilor Popa Nan, Tepes Voda, Ciresilor, Visinilor, apoi Popa Soare, Sf. Stefan, Mântuleasa, Labirint si altele, din Cotroceni sau Traian. Luam de fiecare data un alt tramvai si mergeam pâna la capat, apoi strabateam toate acele strazi, cu case comode si curti cu acareturi si flori, case largi, blânde, azi în cea mai mare parte disparute, absorbite de Centrul civic sau degradate. Doar din loc în loc, ca un semn de speranta, câte o vila vesela, un pic kitsch, dar macar nou-nouta.