Astfel îsi justifica publicarea, în 1937, a cartii sale memorialistice, Din zile grele. Un examen de constiinta si raspuns, una dintre participantele si martorele evenimentelor din Bucuresti aflati sub ocupatie în anii 1916-1918: Alexandrina (Lili) Falcoianu (1867-1951). Scriere ,memorialistica, publicata ca o replica la unele pagini dintr-o alra, referitoare la aceeasi perioada, vol. II din cartea Sabinei Cantacuzino, Din viata familiei Bratianu, aparuta tot în 1957.
Nu vom insista aici asupra acestei "polemici", dar se impune constatarea ca, totusi, dupa opt decenii de la acei ani ai Capitalei si bucurestenilor sub ocupatie straina, nu exista înca o cercetare completa a perioadei. Asa cum în epoca patimile luau locul judecatii obiective, deceniile de dupa al doilea razboi mondial au dus la ignorarea sau prezentarea deformata a realitatilor de atunci.
Cartea Alexandrinei Falcoianu a fost urmata de o alta lucrrare memorialistica. Incurajata de buna primire a primei carti (între altele, aprecierea lui Al. Bratescu-Voinesti), autoarea a purces la continuarea ei. N-a mai publicat-o, din câte stim, o copie dactilografiata pastrâmduse la Arhivele Nationale din Bucuresti. Sunt evocari din anii copilariei si ai timeretii, scrise cu real talent al evocarii si al portretizarii (autooarea a fost, de altfel, pictorita, cu expozitii personale sau de grup în anii tineretii).
Prezentam si noi câteva pagini inedite din aceasta scriere, nu înainte de a retine câteva date despre autoare.
Alexandrina Falcoianu s-a nascut într-o veche familie de boieri munteni (Balea, logofat la 1598, Petruu, Logofat la 1631, Tudor, paharnic, la 1650). Tatal ei, Ian (1835-1869) a fost matematician, profesor universitar la Bucuresti si director general al Postelor si Telegrafelor. a fost casatorit cu Elena Warthiadi. Fratele lui Ioan, generalul Stefan Falcoianu, membru al Academiei Române, a fost Sef al Marelui Stat Major, ministru de razboi si presedinte al Consiliului de Administratie C.F.R.
Alexandrina a mai avut o sora, Maria (1865-1907), casatorita cu inginerul Ion G. Cantacuzino.
In timpul razboiului balcanic din 1913 dupa ce a absolvit cursurile de asistente ale Crucii Rosii Române autoarea acestor memorii a lucrat la ambulanta Româna din Bulgaria. In timpul ocupatiei din 1916-1918, a ramas în Bucuresti, activând la Spitalul 114 de la Azilul Elena Doamna si, apoi, la Spitalul de contagiosi, 108, de la Azilul de Batrâni.
Dupa razboi si-a continuat actiunile caritabile. S-a ocupat de distribuirea ajutoarelor americane (alimente si medicamnte) în satele din Muscel. In 1920 s-a aflat în comitetul de constituirea a Casei Femeii. In 1921, când s-a stabilit în Bucuresti (pâna atunci locuise la Golesti), a donat 80 de pogoane de vie orfanilor si vaduvelor de razboi si un teren pentru construirea scolii din Isvorani Florica-Muscel. Inacelasi an a înfiintat Societatea "Ghiocelul" (printre fondatori Simion Mehedinti si Gh. Murgoci) pentru încurajarea elevilor dotati din scolile rurale.
Tot în 1921 a preluat conducerea Institutului Surorilor de Caritate "Regina Elisabeta" din Bucuresti (înfiintat la 1878 de prima regina a României), retragându-se în 1936.
Avea dupa cum marturiseste în amintita carte publicata simpatii pentru miscarea "nationalista", sprijinindu-i, în 1924, pe studentii extremisti (C. Zelea-Codreanu, Ioan Mota, N. Gârneata s.a.) închisi la Vacaresti, în urma atentatului de la Iasi împotriva prefectului Manciu.
Aceleasi simpatii de extrema drepata le exprima si în volumasul Ce am vazut în Italia fascista, publicat tot în 197, în urma unei calatorii din octombrie-noiembrie acelasi an. Sa retinem aceasta descriere a manifestatiei fasciste din 28 octombrie 1937, ziua aniversarii marsului asupra Romei din 1922.
"Rând pe rând fascistii intra în arena [din Forumul Mussolini] si se aseaza la locurile indicate în rândurile asa de drepte ca vazute de la noi parca ar fi legumje sadite pe sfoara. Sunt 100 000. Tribunele se umple, dealul nostru espe lin, o aglomeratie grozava. La orele 11 totul este gata, deodata se aud trei detunatori de o arma oarecare, apoi trâmbitele suna, iar muzicele încep sa cânte imnul fascist.
Ducele iese pe estrada, saluta zâmbind; nu are aerul feroce cum îl reprezinta fotografiile, lumea saluta, striga Du-ce, Du-ce... urmeaza o tacere adânca, lumea îsi tine parca rasuflarea ca sa nu piarda un cuvânt. Ducele vorbeste; nu înteleg tocmai bine ce spune, dar gesturile sunt energice.
A urmat un astfel de entuziasm ca, marturisesc, mi-a facut impresia unui atac de nebunie colectiva".
Sa urmarim acum câteva pagini din notatiile acestei memorialiste cunoscute marelui public cu infiormati din lumea vechilor familii boieresti omânesti care, la hotarul veacuilor XIX si XX, îsi pastrau înca traditiile într-o societate în plina modernizare.
Am pastrat particularitatile stilistice ale autoarei, adaptând normele actuale. Interventiile explicative sunt în paraneze drepete.

Ioan Lacusta

Omul trebuie sa moara la timp, îsi spun spiritele tari.
Fie, dar moartea vien când vrea ea, la unul prea devrenme, la altul prea târziu. Putina delicateta si recunostinta n-ar strica.


Crichet la Cotroceni

Generalul [Carol] Davila era un om de o bunatate rara, desi cam violent. Adora copiii si azilul Elena Doamna, opera sa iubita, era obiectul unei griji cu totul parintesti. Considera pe orfani ca fiind copiii lui. Cei mici aslergau dupa el si-l apucau de haina, spunându-i "papa". Intr-o zi era sarbatoare. Generalul a intrat dimineata în sala de mâncare si a întrebat copiii ce vor sa le dea?: cafea cu lapte, ceai cu lapte sau "sadea" [neamestecate]. Cum pronunta româneste mai greu, copii au înteles de sadea, sardea si au strigat toti în cor: "vrem sardele".
Explicându-i-se încurcatura, el a trimis numai decât în oras de i-a adus sardele si a împartit la fiecare copil câe o sardea. Odata pe saptamâna poftea la masa acasa la el, câteva din elevele care învatasera mai bine. Fiicel lui, Elena si Joita, au fost crescute în azil si absolut cu acelasi tratament ca si celelalte eleve. Tot azilul petrecea cele doua lini de vara la Brebu, lânga Tlegea, în Prahova. Doctorul Davial ducea o caruta înreaga de medicamente, din care îngrijea toate satele vecine. Locuitorii îl asteptau ca pe un binefacator. Era însa foarte sever în adminsitratie. Vai de cei care ar fi fost nelijenti, vai de profesorii care n-ar fi venit exact la lectie; cerea ca fiecare sa aiba simtul datoriei.
De aceea erau scene foarte animate între el si fiul sau alexandru, care cu marea sa inteligenta era cam zburdalnic. Voind sa-l îndrumeze spre o viata ordonata, l-a numit proferos de franceza la azil unde organiza si seerbarile elevelor cu reprezentantii teatrelor. Si iata-l pe Alexandru între fete, adica "Lupul între oi"! Experienta s-a terminat prin casatoria profesorului cu frumoasa sa eleva Ortensia keminger. Se pare ca generalul Davila, dupa moartea tragica a sotiei sale, a voit sa se casatoreasca cu mama mea, careia, în urma, i-a devenit cumnat. Intr-o zi, el îmi spune: Mauricaude, (arapoaico) asa-mi spunea, fiindca eram mica si neagra, asculta-ma, mama ta n-a vrut dsa se marite cu mine. Acum, am sa ma însor cu tine!... Când l-am auzit, am fugit drept în odaia mea si m-am vârât subb pat. Mult timp am avut teama de el, pâna m-am facut mai mare.
Câteodata, duminica, mergeam la el la Cotroceni, unde juca crichet cu copiii lui. Avea o gradina mare cât o mosie, cu gradina de zarzavat într-o parte; pe când jucam crichet, adesea trecea regele Carol I cu regina Elisabeta venind de la Soseaua Kiseleff. Vazând pe parintii nostri se opreau si stateau putin de vorba. Noi ne însiram cu ciocanele de crichet în mâna si faceam adânci reverenete, apoi salutau, ne salutau si pe noi, care i-ar faceam reverenete si plecau la Cotroceni.
Gradina generalului Davila era sub Dealul Cotrocenilor, unde regele si regina Locuiau primavara, pâna ce plecau la sinaia. Nu se vedea nici un fel de paza în jurul trasurii regale, se puteau plimba peste tot în perfecta stare.


Capul rautatilor

Cei patru copii Davila erau toti foarte frumosi. Alexandru, de o inteligenta superioara, era sclipitor. S-a spus ca piesa Vlaicu Voda n-ar fi fost scisa de el. Este o infamie pornita de rauvoitori gelosi. Alexandru a scris piesa lui la Golesti. Ne vcitea fragmente dintr-însa pe care le ascultam cu admiratie. Ba, a petrecut chiar o iarna întreaga singur la Golesti, pentru a scrie mai în liniste. Sora lui, d-na Elena general Perticari, are asemenea un mare talent literar: scrie foarte frumoase poezii si vorbeste frumos româneste. Un domn mi-a spus: "Auzind pe doamna Pericari, vorbind româneste, mi-am zis ca piesa Vlaicu Voda este într-adevar de alexandru Davila, caci vorbesc aceiasi limba".
Fratele mai mic al lui Alexandru, Carol Davial (pia) avea asemenea o mare inteligenta. Unchiului meu, generalul Stefan Falcoianu, fiind la Paris, un profesor francez i-a spus: "Generale, am asistat azi dimineata la examenele unui compatriot al dvs., tânarul Carol Davila. Na fost propriu-zis examen, ci o discutie, de la savant la savant, acest tânar promite mult". Dupa studii stralucite a lucrat câtva timp si cu sotii Curie, apioi s-a întors în tara, dar n-a dat ceea ce se putea astepta dela inteligenta si instructia sa, pe când Alexandru Davila a lasat un nume în literatura româna precum si în desvoltarea eatrului National.
La Golesti, în timpul verii petrecem grozav. Locuiam la via din deal cu verii nostri, Cantacuzino, printre care Gheorghe (Zizi) si trei fetite Baleanu. Alaturi de via noastra era via lui Alexandru Racovita care avea si el trei copii, apoi în casa parinteasca din Golesti. Felicia Racovita cu nepotii ei Grand, Davila si Traznea. La 4 km de Golesti, via Florica a Bratienilor, cu care ne vedem aproape zilnic.
Atâtia copii la un loc, îsi închipuie oricine ce trebuie sa fie! Cred ca cele mai mari nebunii le faceam la Florica, unde seful miscarilor era Ionel, mai mare ca noi. El cmanda, iar noi trebuia sa-i executam ordinele. Intr-o zi, hotaraste sa ne uram pe claile de fân, facute tocmai cu îngrijire pentru iarna. Ne urcam dar, fetele pe o claie, iar baiete pe alta, si cum erau lânga clai niste meri plini cu fructe, a început bombardarea. Ionel stând în picioare pe un cal, cauta sa ia claia noastra cu asalt. Noi dam cu mere în calul lui, calul lui fuge, iar cavalerul cade. Pe când razboiul era în toi, una din fete striga:
 Tata!...
Si vedem pe Ion Bratianu coborând dealul, întovarasit de un domn simandicos cu palarie înalta în cap. Ne-am afundat toti în fân, dar Ion Bratianu auzise strigatul de alarma, se oprise si se uita peste tot sa vada unde eram. Se uita si prin pomi, când deodata vede ca se misca fânul din vârful clailor.
 Dati-va jos de acolo, prapaditi claile!
Ni se pune o scara si coborâm. Toate merele pe jos, noi sbârlite, ca dupa rasboi. Cea mai sbârlita eram eu, fiindca aveam parul taiat scurt. Cnd m-a vazut Iona Bratianu mi-a spus:
 Ah, Falcoiene, tu esti capul rautatilor.
Adevarati capi ai rascoalei erau însa baietii care se facusera nevazuti.
(Va urma)