- Restul zilelor în comuna Pantelimon, în fabrică.

- Nu, nu?

- Adică numai în fabrică.

- În comună n-am fost, doar oamenii din comuna Pantelimon veneau la fabrică, eu locuiam într-un apartament foarte frumos de patru camere în curtea fabricii, adică de trei camere, o cameră fiind rezervată direcțiunii. Când, în ?39, s-a născut prima noastră fiică, ni s-a spus - fără ca eu să fi cerut asta - ca acea cameră să fie a copilului, și am amenajat-o în acest sens. Sigur că au existat niște greutăți ale începutului, pe care tinerii de azi nu cred că le-ar accepta cu plăcere. De pildă, proprietarii au făcut economii la realizarea unor puțuri de apă adânci de numai patruzeci sau treizeci și cinci de metri, iar vizavi de fabrică exista un mare depozit de petrol și benzină așlț Bucureștiului. Infiltrările din sol au pătruns în straturi mai adânci, așa că apa din puțul forat avea gust de petrol. Patronii au spus - fiind capitaliști - ?În regulă, în apa asta vă veți spăla, iar apa potabilă o vom aduce din altă parte.? Oricum, în problema asta am avut noroc, deoarece fabrica avea o puternică instalație de climatizare care pulveriza în sală apă rece, răcită sau călduță, fiindcă în filatură trebuie asigurată o anumită umiditate de 70%. Cu alte cuvinte, toată fabrica ar fi fost poluată de mirosul acesta de petrol. Și-au dat seama și patronii de asta, așa că au forat înainte de pornirea filaturii un puț adânc, iar la adâncimea de 180 de metri au găsit o apă excelentă, curată, ca de cristal. Desigur a costat mult, dar asta fusese treaba lor, nu a mea.

- Nu s-ar fi putut muta de acolo depozitul de petrol și benzină?

- Nu asta era problema, de altfel mai târziu depozitul s-a și mutat, dar solul fusese deja poluat.

- Filatura aceea există încă?

- Filatura a fost puternic dezvoltată, având azi o capacitate cred că de zece ori mai mare ca atunci. Exista teren suficient, un spațiu imens, patronii gândindu-se și ei ca, după acea prima fază, să treacă mai târziu la extindere. Numai că a venit războiul, a venit hitlerismul, iar ei au plecat, predând fabrica altora care?

- Între timp se schimbaseră și patronii, și șefii dumneavoastră.

- Era vorba mai mult de o șmecherie, se schimbaseră numai șefii, cred că fabrica și profitul rămăseseră tot ale lor. Cum reușiseră - nu știu. N-am nici o idee cum reușiseră, în orice caz a venit un? se făcuse o românizare, și pe postul meu fusese numit un conducător tehnic român, un legionar, un om de altminteri liniștit. S-a întâmplat atunci și chestia hazlie, că am fost trimis timp de zece zile la curățat zăpadă. A fost singura muncă obligatorie pe care am făcut-o, n-am fost deportat, am curățat doar zăpada timp de zece zile în zona Gării de Est. Curățam zăpada de zor, o zi, două zile, trei zile, patru zile, când în a cincea zi după amiază - după o muncă destul de istovitoare - a apărut meșterul de la filatură, care mi-a spus că au necazuri mari. ?Ce necazuri?? am întrebat. ?Păi domnul Roșca e complet zăpăcit, nu se pricepe la treabă și a zis??

- Era inginer?

- Nu? ?și a zis să veniți, că trebuie să faceți ordine?. În regulă, am zis în sinea mea, să vedem ce vom face. Atunci nu mai locuiam la fabrică, fiindcă în ?40, după rebeliunea legionară, m-am mutat la oraș: soția mea nu a mai vrut să rămânem acolo, pentru că în zilele respective situația la fabrică devenise foarte grea. Nu din pricina muncitorilor noștri, ci a celor de la Malaxa - o bandă de legionari de acolo făcea ravagii în zonă. I-am răspuns că nu pot să vin, deoarece trebuie să lucrez aici, întâi să facă demersurile pentru a fi scutit. Și ce să vezi - a șaptea zi am fost scutit. Când m-a văzut, mi-a spus: ?Mă, te împușc dacă mai pleci din fabrică!? Așa se face că am apucat eliberarea fără probleme deosebite.

- Înțeleg. Tocmai mă miram că acolo, la fabrică, istoria a trecut pe lângă dumneavoastră, ca și când ar fi trebuit să vă preocupe numai filatura, în timp ce istoria se înfăptuia, își croia vadul la București?

- N-a fost chiar așa? În ?38, fabrica mă trimisese în Egipt, ca să încerc obținerea unui bumbac mai ieftin. Eu - eram tânăr căsătorit - am spus că nu plec decât împreună cu soția. ?Bine, ia-ți și soția, drumul dumitale ți-l plătim noi, pe al soției îl plătești dumneata.? În ordine. Dacă asta era o problemă? Nu, pentru că drumul mă costa o nimica toată. Societatea Maritimă Română, cu vaporul căreia am călătorit, ne transporta bumbacul, așa că mi-a oferit un bilet cu prețul foarte avantajos - o părticică din leafa mea -, și cu acest prilej am văzut Constantinopole, Atena și Beirut, dar pentru prima oară am fost și în Israel - Palestina, cum se numea încă pe-atunci -, pentru că vaporul se oprea în fiecare port, găsindu-se mereu câte ceva de reparat. O zi, două? Așa am ajuns și la Cairo?

- În Palestina unde ați acostat, la Haifa?

- La Haifa? am avut un coleg? dădusem bacalaureatul împreună cu un prieten din Timișoara - el emigrase prin ?36-?38 - și l-am vizitat atunci.