- Frații, frații mei au fost foarte săraci, noi am fost o familie săracă. Tatăl meu a fost un agricultor din Satu Mare. Agricultor. El a muncit cât a muncit, și cum a făcut, cum n-a făcut, că a făcut cunoștință cu mama mea, din județul Someșul, cum vă spun, din comuna Checheș. Ei, acolo s-a căsătorit în anul 1800 și nu știu cât, când era el flăcău. Până în anul 1911, când m-am născut eu, eu am fost ultimul copil, până acolo au avut vreo 9 copii. El a muncit săracul, ca cociș sau cum se zice, ca birjar sau nu știu cum se zice, pe vremuri așa se zicea, pe la grofi, pe la Chechiș.

- Ce grofi erau acolo?

- Era Bánffy, și mai era încă unul Teleki, și mai era încă unul nu știu cum, erau vreo trei grofi mari acolo, ăia, vorba aia, erau șefii județului. Tatăl meu fiind acolo cu servici, cu nu știu ce, mă rog, s-a cunoscut cu mama mea, s-a căsătorit, au făcut vreo nouă copii, dintre care am rămas cinci. A venit războiul din 1918. În 1918 l-a mobilizat pe fratele cel mare, Ion, și pe el, pe tata. Ceilalți erau mici. Și i-a dus pe front. După doi ani de zile ei au dispărut parcă, noi ăștia micii pe-acasă, cu mama, nu aveam nici o resursă de viață, de mâncare. Prea puțin, o capră, munceam cu ziua, mama cu ziua, noi micii nu știam nimic, și ne-a ținut mama așa cum a putut vreo 4-5 ani de zile. În sfârșit, pân? la urmă cei bogați, mergeam la ei cu ziua, adică mama mea mergea. Fratele ăsta mijlociu era slugă la unul Antal, care era mai bogat, mai înstărit, nu știu ce. După ce a crescut și el, și-a deschis ochii, a plecat la Cluj. A învățat meseria de croitor. Sora mea mai mare la Brașov, era acolo, tot așa, cam fără școală, fată în casă. Frate-meu ăsta Ion, și cu tata, cum vă spun, erau pe front. De frate-meu am avut vești, de tata nu. Tata a murit în Galiția, nu știu unde, la granița Poloniei. Iar frate-meu ăsta, Ion, ăsta s-a întors după război. Și mai ales că a auzit că a murit și mama, că mama a muncit mult, că eram noi mici, că a muncit singură, și atunci a murit. A murit și a dispărut casa. Ce să facem, ce să facem? Fratele meu Ion, care s-a întors din război, s-a dus la Cluj. A învățat puțină meserie de cizmărie. Soră-mea asta mai mică și soră-mea mai mare, la fel. Soră-mea aia mai mare m-a luat pe mine, soră-mea asta mică s-a dus și a luat un serviciu la o florărie din Cluj. Pe urmă a avut și ea din ce trăi, și m-a luat la ea, că astalaltă nu putea, că avea servici acolo, și asta era mai bine, și era o grădinărie, și mai munceam și eu la grădină. Îmi câștigam pâinea. Și cu chiu cu vai acolo am făcut patru clase. După patru clase frate-meu, ăla Ion, s-a însurat. Soră-mea asta mică, am rămas cu ea. Eu m-am dus la unul Salamon din strada Pata din Cluj. Ăsta avea o casă și nu avea copii, era poștaș. Și avea vacă, avea, nu știu ce mai avea acolo, și eu aveam grijă de vacă și de nu știu ce, de porci, și au trecut anii. M-am eliberat de la școală cu patru clase.

- Cum lucrați la Salamon?

- Dimineață mă duceam la școală și după-masa mă duceam cu vacile la câmp. Pe urmă veneam înapoi, și noaptea învățam. Cele patru clase elementare de-abia le-am putut face. Și a trecut? În sfârșit am ajuns aproape de 16 ani. Ce să fac? Toată lumea vedeam că învață meserie. Și m-am rugat de el, dă-mă și pe mine la o meserie. Și m-a dat. A avut un prieten care fi-su era mecanic, lăcătuș-mecanic în strada Traian, și m-a dus la el. Și m-am dus acolo ca de probă. M-am dus, am făcut ce-am făcut, nu știu ce, un an de zile m-a luat de probă. Așa era viața atunci. Și pe urmă, după un an de zile mi-a făcut contractul pe trei ani. Sora mea era la București, măritată cu un artist, trăiește și azi.

- Ce artist?

- Basul Petre Marcu, care ăsta era brăilean, un bas extraordinar la Cluj, pe vremuri, în 1924, ?25, ?27. Și îi scriu lui soră-mea să vie la Cluj să facă contract. Că eu lucram, dar n-aveam contract. Auzeam și eu vorbind lumea, ?Cum, tu așa fără contract, fără nimic?? Și i-am scris lui soră-mea: ?Dragă vino și fă cumva să facem contract, că uite așa și așa, timpul trece, și eu nu avansez nimic.? Și am învățat meseria de lăcătuș mecanic acolo, după ce a trecut un an de zile. Până atunci mă trimite colo, colo, colo, la piață, tăiam lemne, hai în atelier, mătură, era așa o probă de un an de zile extraordinar, copilul nimănui. Și a venit soră-mea, și a făcut contractul pe un an de zile.

- Acolo?

- Da, la atelierul lui Coloman în strada Traian din Cluj. Și a trecut timpul? Au trecut și cei trei ani. În timpul ăsta eu mă străduiam, am văzut că-s singur în lume. Și erau acolo mai mulți ucenici, între care numai eu eram român. Dar n-a zis nimica, eu munceam. Și atuncea a venit timpul să facem lucruri de probă pentru expoziție - kiállítás, în Cluj. Că așa se făcea, în ultimul an când termini ucenicia, faci un lucru de expoziție. Și se vede meritul care-l ai. Mă rog, cum crede comisia. Eu mi-am ales o cheie franceză. Toți ăialalți și-au luat lucru de strungărie, de nu știu ce, fiecare și-a luat ceva. Și le-a dus la kiállítás, acolo la expoziție. Lângă poștă, cum era poșta atunci, acolo era o clădire unde se făcea, și?

- Pe Barițiu?

- Exact, pe Barițiu, și mă duc și eu într-o duminică. A stat vreo lună de zile expoziția, și mă duceam și eu. Că sora mea a făcut ce-a făcut și m-a băgat la căminul de ucenici. Că prea mult munceam aici la patron, și m-a băgat la cămin, și îmi plătea căminul și altceva nimic.

- Nu costa mult?

- Nu, era ieftin, plătea jumătate statul, primăria. Și acolo am intrat foarte greu. Sora mea era o femeie frumușică și directorul a prins ochi pe ea, știi, și da, gata, facem nu știu ce, dar ea era deja încurcată cu artistul, și atunci ea, numai ca să facă treaba, gata ne întâlnim, facem, dregem, nu știu ce. Am văzut și eu, Doamne, veneam de la servici, era cu un buchet de flori, nu știu ce, și o aștepta, și când a văzut că nu vine, l-a aruncat în Someșul Mic. A fost o tragedie. Și m-a primit, dar din ziua aia a prins o ură pe mine directorul, se uita crunt și urât la mine totdeauna, că i-a tras chiulul. Domnule, așa a fost, dar nu m-a dat afară. Eu mă așteptam să mă dea afară. Dar nu m-a dat afară. Eu am căutat să mă port frumos, să nu întârzii de la învoiri sau seara. Am fost față de alții cu totul altfel. Și, în sfârșit, au trecut și acolo trei ani de zile, vine ziua când termin ucenicia. Termin ucenicia, ies afară din cămin, caut o casă cu gazdă și servici. Servici am găsit la Energia, la Cluj, o fabrică unde lucra o asociație, făcea fel de fel de chițibușuri, și m-am angajat și eu acolo. Domnule, și am câștigat, prima dată mi-a dat 10 lei pe oră, pe urmă, n-a trecut o lună, iau 11 lei, nu trece încă una, iau 12, nu mai trece una și am ajuns până la 14 lei. Și am câștigat niște bani frumoși acolo.

- În ce an?

- În 1931, în ?30 m-am eliberat, și un an jumate, cam atât a fost. Și mi-am cumpărat niște haine frumoase din stofă englezească, cumnatul meu a venit și a ales. M-am îmbrăcat bine.

- Și aveați un frate croitor.

- Da, un frate croitor, Gabriel, dar el era plecat la București, lucra la Cehoslovaca, și se încurcase cu niște femei, care l-au exploatat, el era o fire slabă. Dar avea o voce frumoasă, și avea darul de a cânta cu mandolina. Și el cânta la restaurante, și el dacă cânta, se umplea masa în cinci minute pe lângă el, deci el s-a distrat toată viața, s-a legat de o femeie, de alta, dar asta nu l-a dus la bine. Fiindcă femeile, ca femeile. În sfârșit, n-a putut să-și facă o viață, o casă ca lumea. Și s-a destrămat, au venit timpurile astealalte, l-a luat concentrarea. La concentrare l-a prins dezbrăcat, și a răcit, și a făcut o pneumonie, și a murit. Asta i-a fost viața.

- Eu am crezut că el v-a făcut hainele.

- Hainele nu mi le-a făcut frate-meu. Și, în sfârșit, mi-am făcut haine, m-am îmbrăcat, nu știu ce, vine timpul că fabrica dă faliment. Dă faliment fabrica, că v-am spus, erau mai mulți asociați, și unul Algasovski sau nu știu cum îl chema, unul rus, care a fugit cu o sumă mare de bani.

- Algasovski?

- Nu, nu, nu Algasovski. Algasovski era unul la 23 August, tot nume rusesc, dar nu-mi aduc aminte.

- Cunosc un inginer Rohonyi, care a lucrat tot la Energia, până la destrămare.

- Zău? Era unul Mihai, dacă ați auzit, unul tânăr și unul mai bătrân, care a venit aici la București. Și deci a rămas fabrica fără capital, și n-a mai putut lucra. În schimb patronul și mulți asociați din fabrica aia, Energia, acolo se fabricau motoare electrice și anumite chestii casnice, mă rog, dar mergea, eu eram foarte bine văzut de directorul de acolo. Trecea pe lângă mine: ?Câte bucăți ai făcut?? Zic ?Atâtea.? A doua zi din nou, făceam cu zece mai mult. ?Vii la birou mâine, vii la birou.? Și îmi dădea câte un leu, doi la oră. Deci eu câștigam așa de frumos. Și, în sfârșit, la un moment dat a murit. Ș-a plecat fiecare unde a putut. Eu n-aveam încotro, dau la soră-mea la București scrisoare, ?Ce fac, dragă, uite mai am doi ani până la armată, eu de lucru nu găsesc deloc.? Mă duc la fabrica de tutun, la CFR, la uzina electrică, la oricare uzină mă duceam, Beszél magyarul, sau Tud magyarul, n-aveam de lucru. Sau m-a întrebat, ce nație sunt, și nu mă primea și gata.

- Dar la CFR cum de nu v-au primit, că acolo preferau românii?

- Trebuia să ai oameni, să ai relații, nu se putea fără relații. La CFR era imposibil. Viața mea a fost CFR-ul, să fi avut numai jumătate de leafă, numai să fi muncit la CFR, ca să am, să mă pot plimba în cursul vieții, să cunosc și eu țara bine, țara mea. Și n-am reușit. În Cluj n-am reușit să iau servici nicăieri. Și mi-era așa de drag Clujul, ca sufletul meu. Nu se putea, ori că era aglomerat, ori că n-aveam noroc, ori că n-aveam relații, ori că nu știu ce, nu se putea. Și atunci mi-am luat inima în dinți, și am venit în București. Am venit la București, am venit la sora mea. Am stat o lună, două, trei, n-am găsit servici. Nu e, nu e. După ziare, am luat ziarul, dimineața la cinci luam ziarul și căutam.

- Ce ziar?

- Universul sau Dimineața, ca să ajungi primul la poartă. Și ajung într-o zi pe Barbu Catargiu, la inginerul Sorescu. Ăsta era un inginer care a moștenit de la tat-su o avere în Prahova, o avere mare pe acolo. Și, mă rog, se căsătorise și el cu o franțuzoaică, ce era, nu știu, dar îi plecase băiatul care l-a avut în casă. Că ăștia țineau așa, bucătăreasă, fată în casă, fecior în casă. Feciorul în casă îl foloseau în toate părțile, colo, colo, nu știu ce, nu știu cum, și așa mai departe. În sfârșit, am ajuns aici. Se uită la mine, mă judecă, ce-am mai lucrat, ce-am făcut, trebuia referințe, nu băgau ei orice hoț în casă.

- Dumneavoastră ați avut referințe?

- Nu aveam, dar ce au văzut ei în mine, nu știu, stau și eu, și mă gândesc, ce-au găsit, că eu cum m-am prezentat, o fi văzut ei în mine așa o sinceritate, sau ce-au văzut, nu știu, dar totuși au crezut în mine. Ăla a plecat în armată, care a fost, și am rămas eu. Și am stat 2 ani de zile acolo. Acolo iar m-am înfiripat, am avut un salar potrivit, am avut rost, casă, cameră, tot, până mi-a venit ziua de armată. În 1933 m-am dus și mi-am făcut serviciul militar, pe urmă am venit înapoi. Serviciul militar - serviciu militar. Acolo se știe ce se face.

- Cât a durat?

- Era doi ani atunci, dar făceai un an patru luni, un an șase luni, opt luni, cam așa se făcea. Nu le convenea, ca astăzi, să le dea mâncare degeaba. Mai mult în concediu. Așa era viața, nu era război, nu era alarmă, nu era nimica, și te ținea ca efectiv. La nevoie te cheamă, nu știu ce. Plecam în concediu, mă întorceam, ?De ce ai venit?? ?Păi, s-a terminat concediul.? ?Du-te înapoi.? Unde să mă duc, domnule? Mă duceam la frate-meu, la Zalău, iar veneam înapoi, mai stăteam o lună de zile în armată, iar plecam, și așa, până am terminat. Pe urmă, hai la București. La București unde să mă duc? Iar la sora mea. N-aveam pe nimeni, tată nu, mamă nu, fratele mai mare colo, asta mică era la București. Era ea așa, mai înstărită, dar îmi era rușine mie să stau pe capul lor. Am venit totuși, până găsesc servici. Nu găseai, domnule, nici în ruptul capului servici în București. Cât am umblat eu la toate făbricile din București. În sfârșit, până în cele din urmă, printr-o recomandare. Printr-o recomandare. Dar nu vă mai spun ce speranță am avut înainte de a găsi serviciu, că am dat de o doamnă, doamnă mare, prietenă cu domnul Titulescu, care era ministru, știa 27 de limbi, și nu știu ce. Și a spus: ?Domnule, să ai toată răbdarea, că dacă vine Titulescu, semnează cererea, și du-te la CFR.? ?Doamnă, eu am răbdare, numai uite că n-am ce mânca, și nu știu ce.? Era problema atunci cu cloșca cu pui cu Titulescu, că a aranjat cu rușii, dăm o sută de vagoane de sare. Au venit vagoanele, ne-au dat pe urmă niște cutii și sare aiurea, și Titulescu, săracu?, pe chestia asta s-a distrus. S-a distrus, a murit săracu?. S-a ofticat, ăștia l-au scos din guvern, nu știu ce. Eu dacă aveam noroc să vie Titulescu în țară să-mi semneze cererea, eram ceferist, aș fi pensionar ceferist, nu mă mutam cu serviciul? Nimeni în lume ca mine. Pe urmă, mai departe. N-am avut noroc, a fost Grivița în grevă. Mă plimbam pe acolo, vedeam cum îi ducea pe ăștia de la Grivița împușcați și pe alții la pușcărie, mă uitam după ei, ce să ajut? Ce puteam să ajut? Acolo era armata, nenorocire acolo, acolo trebuia să fie altă unire. Și, în sfârșit, a trecut și revoluția din 16 februarie, și mă duc, și caut, și caut. Am găsit o relație la Runcan, care era secretarul lui Malaxa. Și merg cu soră-mea la el cu o recomandație, nu știu de la cine a luat-o sora mea, și Runcan ăsta îmi dă o recomandare la uzina Malaxa, că așa-i zicea atuncea, în 1935. Va să zică din 1934 până în ?35 eu m-am tot plimbat. Runcan m-a recomandat către unul Popescu, un oltean de la personal. Și mă duc acolo și citește ăla și ce, ce? Era un mărunțel, așa. ?Te duci și dai probă la atelierul de întreținere, la Szabó, dacă nu reușești, să nu dai ochii cu mine.? Ce să fac, mă duc, îl caut pe domnul Szabó de la întreținere. ?Domnu? Szabó, eu sunt Săsăreanu, de la Cluj venit, m-a trimis domnul Popescu la dvs. să-mi dați lucru de probă.? ?Ai haine de lucru?" ?Domnule Szabó, n-am, dar dacă e cazul, mâine dimineață viu cu ele.? ?Nu, zice, te duci acum.? ?Păi am bilet de voie, oare îmi mai dă voie?? ?Îți dă voie, du-te, ia-ți hainele, și vino înapoi.? Mă duc acasă, sora mea era acasă, iau hainele de lucru, și viu. Și mă dă la o echipă. Lucrez. O zi, două, trei, patru, cinci. M-am gândit eu, domnule, ce lucru de probă mi-a dat ăsta, că nu văd nimica. Lucru de probă. Știam și eu, e ceva, să vadă ce-ai făcut. Dar, nu. M-a dat la o echipă și se uita la mine, domnule, cum țin pila, cum trag cu bonfaierul, cum stau în poziția de lucru. Era unul Farcaș de la Brașov care era șef de echipă.

- Szabó și Farcaș erau unguri?

- Amândoi erau din Brașov. Fabrica era plină de oameni, de meseriași buni. S-au adus din toate părțile, și din Oradea, și din Satu-Mare, și din nu știu de unde, era plină fabrica de specialiști. Și acum ăștia umpleau fabrica să se mărească, să aibă, nu știu cum să explic. După șase zile, o săptămână, n-am mai știut, mă dă afară, într-o bună zi îmi zice, n-am dat nici lucru de probă. Și mă duc ?Domnu? Szabó, eu, zic, dau lucru de probă?? ?Ai dat, zice, ai dat.? ?Și cum fac?? ?Îți vezi de treabă.? El, săracu?, era bolnav, avea în gât nu știu ce, suferea de gât și vorbea răgușit. Și la vreo două luni de zile aud, toți câți erau acolo mă întreabă pe mine, nu vreau să iau locul de maistru? ?Domnu? Szabó, dar cum, n-am pregătire, v-am spus, zic la început de pregătire, am patru clase și trei industriale, 7 clase, cum să fiu maistru, vorba aia.? Dar între timp mă împrietenisem cu unul de la Timișoara, unul Damianovici. Ăsta era un fel sârb. ?Mă, Damian, mă - că ăsta avea pregătire - nu vrei să te faci tu maistru?? ?De ce, mă?? ?Uite, aici la noi, e nevoie.? ?Ba da, mă.? Și a luat locul de maistru. Și ăsta a plecat, că era pregătit de plecare, că el nu mai stă aici, că era și bolnav, și familia era în Brașov. Și a plecat, și am rămas cu ăsta, cu Damianovici. Ei, am rămas cu ăsta, am lucrat, am lucrat, a mers bine. A mers bine până în 1939.

- Ați câștigat bine acolo?

- Eram mulțumit, mi-am cumpărat loc de casă, am făcut o căsuță. Ce mai, eram extraordinar de bine, domnule. Ce să spun, după ?39 au început nenorociții ăștia cu legiunea, legionarii. Și venise un șef de atelier de-al dracului, nu mai țin minte cum îl cheamă, și ne forța să ne înscriem în legiune. Dar eu tot nu m-am înscris. Dar pe ăsta, pe Damian, l-a prins, era și maistru, și-i era frică că-l dă afară ca maistru, și nu știu ce, și l-au prins. Și s-au încurcat treburile. Ăsta s-a făcut legionar, eu am rămas pe dinafară, m-a băgat la toate mizeriile, să scot fiarele de sub bancă, să le bag iar înapoi, că de ce nu mă înscriu. Domnule, tatăl meu n-a făcut, eu n-am făcut, eu nu fac, și am rămas așa, pe dinafară. În sfârșit, s-au întâmplat în fabrică multe chestii, tancuri, răscoale, nu știu ce. Dar pân? la urmă vine vremea de vine războiul. Vine războiul, mobilizări, cutare, cutare. Am avut un șef de atelier, unul Bobec, un cehoslovac. Ăsta ținea așa mult la mine. A murit frate-meu în munții Geoagiului și, când a murit, m-am învoit la el, zic ?Domnu? inginer, dați-mi voie să plec și eu câteva zile.? M-am dus la el acolo, nu era mort încă, dar nici mult nu avea. Și mi-a spus: ?Mă, să știți voi, și tu Alexe, și tu?, vin rușii.? ?De unde știți?? ?Știu eu, lasă, om vedea. Tu să te faci sănătos, și pe urmă om vedea.? Al naibii, ce presimțea ăsta, era o figură așa, cum să spun, comunist, așa, intrase în el așa, a avut legături cu cineva, știți. Și a murit. Dar a murit așa, că nici n-am apucat să-l văd. L-a înmormântat acolo undeva. Și a trecut timpul. Pe urmă a venit vremea, războiul. Războiul a durat 2-3 ani de zile. Ne-au mutat în munții Sibiului cu mașinile speciale.

- Deci nu v-au luat în armată?

- Nu, de câte ori mi-au venit, vreo 20 de ordine de chemare, și eram întotdeauna mobilizat pe loc, pentru că meseria mea era la întreținerea mecanică, sau cum să spun, întreținerea mașinilor. Și întreținerea mașinilor nu era o secție care să n-aibă de lucru. Pentru că atunci când nu era de lucru în fabrică, atunci aveam noi de lucru. Mașinile stricate atunci le reparam, aveam timp, și nu suferea fabrica. Și atunci, eu fiind la întreținere și șef de echipă, și mai ales după ce a început războiul, aveam câte 40-50 de oameni sub comanda mea. Și ne-am mutat în munții Sibiului, sus la? Abia am urcat mașinile așa sus, să le apărăm. Și când au venit rușii, au tras toate jos. Altă tactică, le-a pus pe tablă, nu știu ce. Nu cu cărucioare. Cărucioarele se adânceau roțile în pământ și nu putea să tragă nici tractoarele. Ne-au descoperit rușii că avem mașini în munți acolo, au venit și le-a luat. Au încărcat trenurile, sub formă că fac ateliere din tren. Noi am zis ce facem, noi murim de foame, plecăm la București, unde plecăm, și noi n-avem mașini. Nimic. Încărca mașinile și le-a dus în gara Sibiului. Când ne ducem noi, noi ne-am opus, toți muncitorii, eram vreo 500, nu dăm voie, nu dăm voie. A venit generalul de la Sibiu, ?Mă, nu vă opuneți, mă, că ne omoară pe toți.? Și am închis ochii și gata. N-am mai avut nimic pe acolo ce face, hai la București. Când mergem la București, casa mea, lăsasem un chiriaș să nu stea goală, venise și nevastă-mea acolo la Sibiu.

- Când v-ați căsătorit?

- Căsătoria a fost în 1937, și pe urmă din 1937 a mers viața înainte. Eu nici n-am vrut să mă căsătoresc, că eu am dus o viață amărâtă, și mi-am zis, mai vin și vreo 2-3 copii, ce mă fac. Noroc că n-am avut nici un copil. Dar mi-a căzut