Memoriile unui antisemiteste cartea unei vârste care se apleacă asupra sinelui și a vremii sale. Vârsta, trecută de mezzo del cammin, este cea a autoscopiilor retrospective, a autoevaluării, a întrebărilor, a tentativei de a decripta un sens și de a afla câte un răspuns. Moment dificil pentru cel ce a intrat în viață cu o zestre de credințe ereditare, care se vor dovedi prin ani contrariante, de nu cumva chiar niște insalubre prejudecăți. Se naște astfel drama schizoidă a dilematicului aflat între fidelitatea față de cele știute și revelația unei realități nebănuite. Ușor de înțeles în cazul lui Gregor von Rezzori (n. 1914), pseudonim al lui Gregor Arnulph Hilarius d?Arezzo, descendent al unei vechi familii nobiliare, fidelă Imperiului Habsburgic. Fidelitatea și onoarea sunt, de altfel,   motive recurente în această carte. Tatăl, fidel Împăratului, s-a stabilit în Bucovina cu sentimentul că îndeplinește o misiune civilizatoare aici, la marginea imperiului, dincolo de care amenință mereu ?furtunile Asiei?. Sentiment transmis și fiului, care îl percepe încă din copilărie, când ?acasă, în Bucovina, dincolo de pădurile de la orizont, [simțeam] Rusia și, dincolo de ea, Asia.? E o stare de spirit difuză, specific mitteleuropeană, o perpetuă alertă obscură, subconștientă, familiară și nouă, recognoscibilă până și la un ?sudist? curat precum G. Călinescu, când, în bojdeuca lui Creangă, descoperă ?pridvorul cu vedere spre Asia?.

Bucovina e totuși paradisiacă și așa, cu neveștejite culori, va rămâne și peste ani în amintirea memorialistului care își începe cartea, gospodărește, cu evocarea copilăriei. Întâiul capitol e intitulat Skușno, cuvânt rusesc greu traductibil, pe care autorul încearcă a-l desluși încă din primul alineat: ?Înseamnă mai mult decât plictiseală searbădă: e un gol sufletesc care te aspiră și-ți trezește un dor nedefinit, dar intens și stăruitor.? Aceasta e starea de spirit care a marcat copilăria lui Arnulph, alias Gregor. Spleen, aș zice, dar care, infantil fiind, prematur, e cu atât mai tulburător, ducând la reacții retractile față de ceilalți și în cele din urmă la însingurare. Singurătatea devine astfel, încă de aici, din copilărie, alt motiv de reflecție care însoțește autorul până în ultimul capitol. ?Singurătatea ? spune el ? pare să fie soarta oricărei copilării trăite conștient. Aveam atâta preaplin de singurătate, încât mi-o puteam umple fără efort cu cele mai ciudate gânduri, reprezentări, închipuiri, fantezii.? Copilul e inteligent, introvertit, timid, inadaptabil la programele școlare, hoinar în natura fabuloasă a Bucovinei, dar, în tradiția clanului său nobiliar, crescut în cultul pentru germanitate, în fidelitatea față de Împărăție și în ura ?străveche, tradițională și adânc înrădăcinată? față de evrei. Ar fi de glosat pe tema antisemitismului în spațiul central-european, unde el  a evoluat până la virulența extremă. Explicația, cred, se află în observația lui Milan Kundera: ?Nici o altă parte a lumii nu a fost marcată atât de profund de influența geniului evreiesc.? Or, ?geniul evreiesc?, manifestat cu precădere prin spirit intrepid, pragmatism, inventivitate, înzestrare artistică și o viață comunitară închisă, a generat întotdeauna atitudini circumspecte, mefiente, retractile, până la agresivitatea extremă, din partea celorlalți. Gregor von Rezzori însuși recunoaște aici o stare de spirit din categoria iraționalului, asemenea fundamentalismelor naționaliste sau religioase: ?Așa e ? remarcă el într-una din reflecțiile ironice care-i însoțesc povestirea, sporindu-i șarmul ? gândirea e adesea înlocuită de stări sufletești. Ele sunt mai durabile, rezistă timpului, rămân vii, și, de fapt, cu cât sunt mai iraționale, cu atât mai bine??

Grevat de prejudecățile antisemite ale mediului său, micul Arnulph trăiește contrarietăți și revelații la întâlnirea cu evreitatea. Trimis oarecum disciplinar, în urma eșecurilor școlare, la moșia mătușii Sofia, profită de fapt aici de o vacanță fabuloasă din care face parte și prietenia cu Wolf, băiatul doctorului Goldmann. O prietenie convulsivă, întrucât micul Goldmann, arogant dintr-un reflex defensiv, deținând o seamă de ?taine? captivante, îl provoacă prin întreaga sa atitudine, suscitându-i o stare oscilantă între fascinație și ranchiună. Este una din cele mai frumoase evocări ale copilăriei din câte am întâlnit, concepută în cheie inițiatică și, totodată, ca moment al nașterii conștiinței de sine în raport cu ceilalți. O etapă care se sfârșește brusc, când una din obișnuitele boacăne ale lui Arnulph se dovedește a fi fost o inițiativă intempestivă, cu urmări dezastruoase. De altfel, toate etapele evoluției sale evocate aici se sfârșesc la fel de abrupt, încheindu-se cu aceeași propoziție: ?N-am mai fost niciodată acolo?, ?Nu am mai revăzut-o niciodată??

După un stagiu, tot disciplinar, petrecut într-un internat austriac, de unde nu s-a ales decât cu plăcerea fumatului, cu ?aversiunea față de aproapele? și cu ?o cunoaștere adâncă a folclorului pornografic??, plonjează cu mare apetit erotic într-o tinerețe care, până la urmă, tot inițiatică va fi. Inițiatică îndeosebi în sensul unei insidioase subminări a solidelor sale prejudecăți. Un prim răstimp îl petrece la București, cu aspirația de a se realiza ca pictor. Lipsit însă de vocație reală, supraviețuiește din expediente, ajungând în cele din urmă comis-voiajor, calitate în care cunoaște lumea comercială și mahalalele toate, fiecare cu reputația ei. Aici trăiește prima experiență erotică semnificativă, prilejuită de cunoașterea unei văduve pe care toți o știu de Văduva Neagră. Urmează Bianca Alvaro, locatară, ca și el, la pensiunea Löwinger, a unor evrei din Timișoara, o mică lume populată de personaje absolut memorabile prin diversitatea și pregnanța individualizării lor. În treacăt fie zis, toate personajele acestui roman în care e greu de spus unde intervine ficțiunea, începând cu Stiassny, boemul cinic și  cam sordid, care se prezenta ca ?urmaș al decadentismului?, pripășit la castelul mătușii Sofia, până la matusalemica mătușă rusoaică ce va muri rostind cuvântul pravda, rămân inubliabile nu numai prin extraordinara lor concretețe, ci și pentru că, în strategia autorului, sunt concepute cu o misie, sunt purtătoare de semnificație și mesaj.

În fine, cea de a treia iubire inițiatică se consumă la Viena, cu Minka. Toate trei femeile sunt evreice, personalități distincte, cu influențe diferite, dar complementare, asupra tânărului în căutare de sine: Văduva Neagră, solitară, enigmatică, sumbră, dar cu o senzualitate debordantă care, în regim diurn, e sever reprimată și atent disimulată sub aparențe glaciale; Bianca, luminoasă, senzitivă, timidă și discretă, aspirând spre ocrotire, respect și tandrețe; Minka, inteligentă, cultivată, mondenă și, în toate sensurile, generoasă. Cu toate trei relația se întrerupe la fel de brutal ca despărțirea de copilărie. Și în toate cazurile, cum spune însuși memorialistul, a fost vorba, ca în romanele interbelice, de ??întâlnirea a două singurătăți atât de mari, care se devorau reciproc.?

 Bucureștiul, cum ziceam, e văzut mai mult dinspre margini, într-o cheie mai curând pitorească, dar realistă, fără idealizări. Nu răzbate nimic din viața culturală și agitația politico-ideologică a anilor 30. Câteva aluzii doar, din care constatăm azi că ne aflăm tot în același stadiu: ??un gunoi al modernității în care tot ce era îndoielnic în civilizația noastră tehnocratică ieșea la iveală, se degrada, se strica și totuși clocotea de viață, de culoare, de aventuri?. Un loc care ?Cu toate vilele lui art nouveau și construcțiile futuriste de sticlă și beton, era la fel de oriental ca și Smirna?, cu politicieni care nu erau decât ?o adunătură de lepre și escroci care mulgeau statul ca pe o vacă grasă.? Și totuși, evocarea Bucureștiului, ca și a Bucovinei, de altfel, stă în permanență sub semnul nostalgiei și al unui ireprimabil sentiment al unei apartenențe, fie ea și parțială, perfect perceptibile. Viena, în schimb, e surprinsă tocmai sub aspectul efervescenței politice provocate de ascensiunea nazismului și declararea Anschluss-ului. Bineînțeles, în corelație cu reacția și destinul evreimii. Cu care memorialistul se simte ? printr-un proces de conștiință discret, insidios ? tot mai ireversibil solidar. Marșul insolit al detașamentelor naziste, strivind sub cizme Gemütlichkeit-ul emblematic al Vienei, e surprins într-un pasaj antologic care concentrează în câteva rânduri toată atmosfera terifiantă a momentului: ?Când am ieșit în fața primăriei, m-am trezit brusc în fața unei procesiuni lugubre (subl. RC); în grupuri compacte, strâns legați printr-o disciplină de oțel exersată mecanic, mărșăluiau zeci de mii, numai bărbați, într-o tăcere deplină. Nu se auzea decât un tropăit surd, ritmic, de picioare. Atârna în liniștea de deasupra Vienei ca o legănare neîntreruptă, înceată și neliniștitoare, un soi de peristaltism al liniștii, dar prelungit și sinuos ca un șarpe [?] Marșurile de protest și demonstrațiile nu erau o raritate la Viena [?] Dar ce se întâmpla acum era altceva, ceva ce avea un aspect înspăimântător, fatidic, definitiv.? Cred că, ținând seama de asemenea episoade în care se simte gheara leului, ca și de formația lor în mediul mic-nobiliar fidel Împăratului, care i-a marcat pe tot restul vieții, apropierea cu Sándor Márai nu e câtuși de puțin hazardată. E o înrudire inefabilă întru spirit, care se simte peste tot, unindu-i subtextual și izbucnind pe alocuri cu puterea evidenței în pasaje capabile să concentreze în câteva linii o lume cu toată mentalitatea, atmosfera, culoarea și mireasma (sau miasma) ei, ca în această evocare a societății cinegetice care l-a fascinat pe micul Arnulph la castelul mătușii Sofia: ?În mirosul de praf al mansardei mai persista încă aroma trabucurilor și nu era nevoie de un efort deosebit de imaginație pentru a-ți închipui restul: focul de lemne trosnind în întunericul dimineții de iarnă, activitățile matinale prin casă și prin curte, scheunatul agitat al câinilor, mirosul de cafea tare, pâine prăjită și ouă cu slănină care vestea ziua de vânătoare; o zi lungă, trăită intens, o zi de uitare de sine?? și așa mai departe, până la ceasul ?băii de sânge a amurgului?, într-una din acele superbe secvențe care conferă narațiunii un soi de ritm pulsatil.

Primele patru capitole sunt scrise la persoana întâi. Ultimul, la persoana a treia. Autorul e aici la senectute, s-a detașat de sine, e grevat de nostalgii și încearcă să găsească adevărul și un sens în viața-i care i se pare, eminescian, a fi fost repovestită de o străină gură, ca și când n-ar fi viața-i, ca și când n-ar fi fost. O singură concluzie pare a i se contura cu claritate, în tonul, pe cât de discret, pe atât de savuros ironic, care-i animă toată cartea: ?Orice-ai face, cu afurisiții de evrei tot nu-i bine?? Capitolul cuprinde reflecțiile sale pe drumul către bătrâna rusoaică decrepită, mătușa soției sale, pe care o vizitează zilnic doar pentru a-și zgândări masochist nostalgiile în timp ce o ascultă depănându-și incoerent amintirile dintr-un Sankt Petersburg al tinereții, de pe vremea celuilalt imperiu năruit. De data asta însă, când ajunge, află că bătrâna tocmai murise, rostind cuvântul pravda. E și cuvântul titular al acestui capitol. Semnificația amănuntului că primul și ultimul capitol sunt simetric intitulate cu câte un cuvânt rusesc va rămâne un subiect de reflecție pentru cititor. 

Ar fi încă multe de spus pe marginea unei cărți atât de suculente. Dar nu numai constrânși de spațiu, ci și pentru că Memoriile unui antisemit sunt doar o parte a unei trilogii, așteptăm și celelalte două volume aflate, se pare, în plan la Humanitas. Și am avea o sporită satisfacție dacă ar apărea tot în traducerea doamnei Catrinel Pleșu, o virtuoză a dibuirii nuanțelor și subtilităților unui text care n-a putut fi decât dificil.