În primele pagini ale jurnalului său, Oana Pellea își mărturisește două certitudini : ?Prima e că există Dumnezeu. A doua ? că o iubesc pe mama.? Pe mama o va pierde în condiții îngrozitoare, la care va trebui să asiste neputincioasă. Pe tata îl pierduse cu mai multă vreme în urmă, cam în același fel. El a rămas un reper, modelul : ?cum a zis tata? sunt cuvinte recurente, care introduc în jurnal aproape de fiecare dată invocarea lui. A rămas în cele din urmă singură cu cele două certitudini. Și cu arta ei care e nevoită să supraviețuiască într-o țară unde 78% din populație nu a intrat niciodată într-o sală de teatru. Se adaugă agravant presiunea agresivă a lumii în care trăiește, în care trăim, ?o lume urâtă și bolnavă?, la care nu poate și nici nu vrea să se adapteze. Și atunci ? Atunci : ?Mai bine rămân pe dinafară, mai bine zbor din când în când și mă topesc în cer, mai bine scriu de nebună cuvinte după cuvinte decât să trăiesc în și cu lumea pe care o văd.? Odată decisă această opțiune, Oana Pellea are revelația scrisului terapeutic, defulatoriu, eliberator și a voluptății de a scrie numai pentru sine, cu asumarea riscului de a nu interesa pe nimeni : ?Îți face bine să-ți vezi gândurile și material ? constată ea. E ca și când te părăsesc și intră într-o altă realitate [?] Dar sentimentul de a le elibera e ca și cum ai trage o gură de aer curat și tare. Îi face bine omului să gândească și să scrie.? Dar oricât de intens ai gândi, să scrii nu poți decât dacă ai acest har dăruit. Iar Oana Pellea, pe lângă harul actoricesc, ereditar, și-l descoperă acum și pe cel al învestirii cuvântului cu forța redutabilă a expresivității.

Într-un articol devenit prefața acestui jurnal, Ioana Pârvulescu descoperă cu uimire că, fără a avea experiența scrisului, Oana Pellea deține o ?amprentă stilistică?, recognoscibilă în tonul inconfundabil. Așadar, talent, conchide d-sa. Stil. Adevăruri evidente la fiecare alineat. Dar, cum de mult e știut, stilul e omul. Iar omul Oana, privit prin prisma stilului său, ni se înfățișează interiorizat, subtil, senzitiv cât încape, exaltat uneori, pasional, devotat valorilor spirituale, cu o imaginație îmbelșugată și un talent capabil de a transfigura o scurtă fulgurație într-o clipă memorabilă de viață, cu o inefabilă semnificație artistică și morală. Iat-o, bunăoară, asistând la Paris la un spectacol cu Hamlet, unde l-a zărit pentru o clipă pe Cioran. Clipa, care putea fi reținută printr-o propoziție neutră, devine la Oana Pellea o secvență hiperelocventă pentru talentul ei, dar deopotrivă pentru sensibilitatea și viziunea sa valorizantă, evaluatoare asupra lumii : ?Spectacolul s-a terminat și, în fața mea, scurgându-se pe lângă pereții teatrului, cu părul ca o furtună și ochii din alt timp, s-a ițit pur și simplu, la cinci centimetri de mine, Cioran. M-a privit lung, nevăzându-mă, și mi-a spus, nici acum nu știu de ce, Au revoir? Apoi, prelingându-se pe lângă pereții teatrului, a ieșit din teatru și din viața mea.? În economia jurnalului, aceasta nu e decât o paranteză (la propriu) retrospectivă. Dar ce imagine memorabilă devine ! Tot de talent și stil ? inseparabile ? ține și capacitatea asociativă insolită, surprinzătoare, care se ivește în fluxul textului când te aștepți mai puțin, bizară și totodată superbă în modestia cu care se rostește : ?Aseară, când ploua, gândul că poate o fărâmă din sufletul celor șapte astronauți care au explodat în cer îmi bate în geam, dintr-un strop de ploaie.?

Fără îndoială, momentele de exaltare, patetismul de care Oana Pellea însăși e conștientă ? ?patetism de doi bani?, se subevaluează ea la un moment dat ? sunt riscante într-o vreme a cinismelor de toate nuanțele, pusă pe îmbrâncirea în derizoriu a valorilor consacrate (în accepție etimologică : con-sacrate?), iar efectele secundare, de la surâsul condescendent, până la ricanarea toxică, sunt de așteptat. Dar Oana Pellea se revelează ca o ființă oarecum extramundană în contextul actual, ea nu are interese, ci credințe și convingeri pe care înțelege să le apere pasional. Ceea ce îmi amintește de remarca pe care o face Dan C. Mihăilescu în eseul său despre Eminescu cel din scrisori : ?Știți care este cuvântul cheie care ne lipsește nouă astăzi în înțelegerea adecvată a acestui tip de personalitate și de relație ?? se întreabă d-sa pe neașteptate. Și răspunde prompt, fără ezitare, în italice, ca să fie bine stocat : ?Pasiunea. Patima, fervoarea. Asta nu avem, asta nu mai știm, de asta râdem cu o superioritate idioată, de golani invidioși pe statura de lord a stăpânului [?]? Or, tot ce face Oana Pellea, așa cum reiese din acest jurnal plin de smerenie în fața vieții, a morții și a dumnezeirii, tot ce gândește, tot ce scrie stă sub semnul totalei, pasionalei, ferventei implicări. Și găsesc că e peste poate de îmbucurător faptul că această carte a fost una dintre vedetele Bookfestului 2009, rămânând un best-seller. Înseamnă că mai există oameni cu convingeri și valori păstrate din ascendența lor familială, din bunul simț și din cultura dobândită. Doar că excedați de gunoaiele imunde de la suprafața curentului, se retrag defensiv, arătându-se doar când o astfel de carte le iese în întâmpinare. Sunt oamenii pe care Oana Pellea îi iubește și în care crede : ?Oameni care visează frumos, care creează, care nu dorm noaptea pentru un gest, un cuvânt, un sunet, o culoare, o formă, un cadru.? Sunt oamenii care suferă neștiuți, îndurerați de aceeași realitate care și pe ea o doare : ?Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educație, subcultura, mârlănia, mitocănia, suficiența. Doare-doare-doare.?

Există în acest jurnal pasaje în care Oana Pellea, parcă pentru a se convinge pe sine, clamează pe un ton exaltat frumusețea vieții și bucuria de a trăi. În evidentă contradicție cu duritatea loviturilor pe care  i le-a rezervat realitatea vieții. Își pierde amândoi părinții ? pe Amza, modelul, minunatul, și pe mama, Dodo, întrupare a tandreței și înțelepciunii, sortită unei suferințe bestiale, absurde, nedrepte. Ei o însoțesc de-a lungul acestor însemnări vibrante, evocați sau invocați în momente dificile, dar și în rare răstimpuri de reverie. Ceea ce o duce la descoperirea unui adevăr rostit într-o frază pe care aș considera-o cheia în care trebuie citit tot jurnalul său : ?Nu știu câte lucruri sunt importante pe lume, dar a fi împreună e unul dintre ele.? E un privilegiu de a cărui adevărată importanță ne dăm seama, din păcate, abia după ce l-am pierdut. Oana Pellea îl trăiește din plin, pe măsură ce se simte tot mai singură. Mari prieteni sau oameni venerați trec și ei, întotdeauna prea curând, într-o altă realitate, iar golul care rămâne, adăugându-se în urma fiecăruia dintre ei, devine tot mai devastator : ?Atunci când te bântuie boala și dezastrul, te gândești pentru cine ai rămâne. Da, am o pisică și un câine. Numai ei m-ar ține într-un fel. În rest, după 40 de ani, pot spune că viața mea a fost cam ștearsă, cu mici-mici momente de bucurie și în rest multă-multă singurătate și luptă.?

Așa este. Oana Pellea e o luptătoare. E ca țăranii care, trecând noaptea printr-o pădure ori prin preajma vreunui cimitir, fluieră ca șa-și alunge urâtul, dar nu se întorc din drum. Tocmai această calitate, care răzbate peste tot în scrisul ei, conferă jurnalului său forța de seducție. E însă o carte care nu-și poate dezvălui pe deplin mesajul și profundele semnificații decât celor ce-o citesc sub semnul empatiei. A gândi și a scrie. Nu este un mod de a supraviețui, ci de a trăi.