Dimineață rece de vară. Pe pragul grajdului așteptam cu cana în mână .  O cană albastră de lut  pe care erau desenate flori mari albe. Bunuca își lua scăunașul  cu  trei  picioare  și se așaza  pe el. Spăla cu apa caldă adusă în doniță țâțele vacii, îi lega coada de-un picior, ca să nu și-o bage  în  oala de lapte și începea să mulgă repede, cu amândouă mâinile în vasul  pe care ?l  ținea  cu genunchii. Țârâitul ascuțit al  laptelui care cădea  în vas se îngroșa  după cum creștea  spuma albă. Când era  cam la jumătatea mulsului, mă chema :? No, hai!??, zicea  și atunci mă sculam  de pe prag și intram  în  aerul cald din grajd, îi întindeam cana și mi-o umplea de lapte. Mulgea  direct în cană. Cântecul  laptelui  era  mai ascuțit decât cel din doniță, era ca un greieraș speriat. Creștea  apoi după cum creștea  și laptele și se făcea mai la urmă ca un bâzâit de bondar. Iar când spuma  se ridica  în cană ca o creastă de deal  cu zăpezi, mi-o întindea : ? Țâne  bine  cu mânurile amândouă !??

În dimineața rece de vară îmi încălzeam  mâinile de cana albastră plină de lapte. Ședeam  pe pragul grajdului și beam  lapte. Lumina se făcea  tot mai mare și mai caldă. De picioarele mele zgribulite motanul își freaca  blana tărcată și-și ridica  într-un semn de întrebare  coada.

Așa  începea o dimineață obișnuită  acum mai bine de  patruzeci de ani  în curtea copilăriei mele , într-un sat din nordul țării, în Maramureș. M-am reîntors acolo ori de câte ori am putut cu bucuria că regăseam  o lume în care schimbările civilizației pătrundeau  mai încet , fără să altereze  brutal  și iremediabil zestrea de credințe , obiceiuri și  sărbători.

Acum , după atâția ani , mă aflu   în Maramureș pentru a scrie despre ??hoațele de lapte??,  femeile  despre care se spune că știu descîntece și vrăji prin care  îmbolnăvesc  vacile . Acestea nu mai dau lapte , sau au un lapte  rău la gust, în schimb, vacile   celor care au făcut vrăjile , dintr-odată, dau lapte foarte  mult și bun .

Mătușa Pălăguța Pop din satul Budești  așezat dincolo de Munții Gutin, are  89 de ani. A văzut multe la viața ei,  chiar dacă n-a plecat din sat  decât de vreo două ori la doctorul din Sighet.Este acum cea mai bătrână femeie din sat și nu puțini sunt cei care-i calcă pragul  ca să se sfătuiască , să o întrebe de una de alta,ori doar să-i dea binețe. Dialogul cu ea  m-a fermecat. Chiar și acum , când scriu aceste rânduri  parcă -i aud vocea domoală care  se înăsprea și  devenea mai ascuțită  atunci când  povestea despre  vrăjitoarele  satului.

-  Mătușă Palaghie, când ai auzit dumneata prima dată despre femeile care iau mana de la vaci?

-  Despre ??bosorcăi?? cum le zicem noi  pe-aici , știu de cînd eram copilă de vreo câțiva ani. Țiu minte  că prima dată  am auzit-o pe o mătușă de-a mea povestind. A venit  într-o zi mătușa Onița la mama supărată tare că vaca ei nu mai dă lapte. Eu ședeam pe pragul înalt de la  casă și le ascultam cum vorbesc despre vacă și despre o femeie  pe care  o bănuiau c-ar fi făcut ceva vrăji.  Cineva i-ar fi spus mătușii că a văzut-o pe Marișca, așa o chema pe femeia aceea,  mergând  de-a-îndăratelea și culegând nisip și  lut din urmele lăsate de  copitele vacilor. Marișca asta  era o femeie  mai măruntă, care parcă n-avea stare  nicăieri , era tot pe drumuri  , umbla peste tot,  știa  prima ce se petrecea  prin sat, nici ochii în cap nu-i stăteau bine.

-  Se întâmpla  des să  rămână vacile fără lapte din cauza vrăjilor?

-  Mai demult se întâmpla mai des , acuma  parcă nu chiar așa, da? tot se mai întâmplă. După ce m-am măritat am pățit și eu de câteva ori necaz de ăsta.Am văzut că-i sarbăd laptele de la vacă și era așa rău la gust că nu l-au mâncat nici măcar porcii. Altădată, vacile parcă au fost nebune, nu m-au lăsat să mă  apropiu de ele, nu le-am putut mulge.

-  Mătușă Palaghie, dar poate că vacile erau bolnave , de unde știi dumneata că erau vrăjite ?

-  Știu pentru că  le făceam de dezlegare și  iară aveau laptele la loc.