Îi mai găsești prin țară doar  dacă ai un pic de  noroc. Figuri șterse , resemnate, de cele mai multe ori,  se înflăcărează  numai  când îi întrebi de  bătăliile prin care au trecut.  Atunci încep să povestească grăbit  și ești uimit  de mulțimea detaliilor  cu care  vor să te  convingă  neapărat că spun adevărul , că au fost acolo, că n-au uitat . Țin minte numele camarazilor, ora atacului cel mare, nume de gări , de oameni . Degeaba vrei să-i oprești, ca să pui alte și alte întrebări, ei se întorc mereu la ceea ce știu  și-ți mai spun și numele unui  comandant  sever  , numărul batalionului din care au făcut parte , ori tipul de pușcă  pe care și-au odihnit fruntea încruntată prea devreme.

               Niciunul nu-ți va spune însă câți oameni a ucis, câte gloanțe trase , de cele mai multe ori   cu spaimă , și-au atins ținta, câte proiectile  au înflorit în piepturile celorlalți pe care îi bănuiau în fața lor la fel de disperați și de înspăimântați.    Și asta , deoarece pentru cei mai mulți dintre ei,  războiul este acum , la anii bătrâneții,  o mare rușine înainte de a fi prilej de mândrie în fața nepoților. O dată cu trecerea anilor ,din vitejia  tinereții n-a mai rămas decât o palidă amintire și  o insignă purtată rar, pe costumul cel bun .Puterea și  încrederea  de altădată  s-au  preschimbat în teamă, suferințe, boli,  sfială .  Războiul a fost  pentru  ei  cea mai cumplită și covârșitoare întâmplare care le-a mutilat nu numai trupurile ci și viețile.  Să ucizi la comandă  pe un semen al tău pentru cine știe ce  capricii  ale unor capete bolnave, care-și  împart lumea ca pe o plăcintă , este acum în secolul xxl, așa cum a fost și acum două mii de ani și cum e de când e lumea,   o mare  nebunie . Ce rămâne în urma ei?  Vise spulberate, destine  sfărâmate, teamă  și , poate, câte o pensie cu care își pot cumpăra  cel mult o pâine la două zile .    

RĂZBOIUL  CEL  DE  TOATE  ZILELE

                 Drumul către Penteleu urmează malul apei.  Începe la marginea satului și intră apoi  în  pădurea ce se  deschide în poieni însorite.  După ce face un ocol mare pe lângă niște stânci ,    Bâsca Mare  coborâtă mai dinspre munte se unește cu Bâsca Mică  mai domoală  și  formează Bâsca Rozilei . Nu  departe de locul în care apa face ochiuri mari , bogate în mreană ,  Vasile Gornățeanu își petrece diminețile cu cele două capre, Didi și Fetița . Coboară de la casa  din Poiana cu rugi povestind mai mult singur cu voce tare despre viața lui.N- a avut o viață ușoară și parcă acum la bătrânețe s-au adunat și mai multe pe capul lui. De-aceea îi pare bine când scapă de acasă  și pleacă  după ierburi  prin pădure. Acolo e  liber să ?și amintească  și nimeni nu-l ia în râs dacă povestește despre război. Nu-l aud decât cele două capre , care pasc plictisite , căci  au auzit povestea asta  în fiecare zi. Nici măcar nu-și mai  ciulesc urechile atunci  când nea Vasile ,  uitând că e doar pe malul Bâscăi și nu  în Caucaz, le mai comandă ? La dreapta ! ?, ? La stânga!?, ori ? Drepți!? și-și face din fiecare  tufiș adăpost . Drumul de  la casa  așezată  pe  vârful unui deal și până în valea  pietroasă  în care caprele află ierburi  aspre pe placul lor este pentru  Vasile Gornățeanu  prilej de mare bucurie.   Ceasurile în care trebuie să le păzească pe Didi și pe Fetița  sunt singurele în care  are vreme să-și aducă aminte.  Povestea lui  nu  diferă mult de a altora care au făcut războiul . Poate doar   că   el , nea Vasile  , are  mai mult umor  și transformă fiecare zi  într-o  bătălie imaginară în care intră  cu râvnă și cu ambiție. Câteodată  vede dușmani în spatele fiecărui copac, căci orice  mișcare de vânt poate ascunde o capcană, chiar și Didi și Fetița i se par uneori  iscoade  străine, alteori e împăcat cu toți și cu toate, mulțumit de ce-a făcut de-a lungul anilor și bucuros de lumina blîndă  cu care soarele îl întâmpină dimineața pe drumul spre Penteleu, pe care ?și duce  caprele.

               Vasile Gornățeanu s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1915. Viața lui s-a scurs liniștită  până când a fost trimis pe front , în al doilea război  mondial. Cu vreo doi ani înainte să plece la război , Vasile s-a însurat cu Ileana. I-a venit tare greu s-o lase singură  ,dar n-a avut ce face . A plecat  și a luptat cu gîndul că Dumnezeu se va milostivi de tinerețea lui  și-l va ajuta să se  întoarcă la nevastă .   A fost  trimis pe frontul de Est, în nesfârșita  Rusie,  a ajuns până la poalele muntelui Elbrus și în strâmtoarea Kerci.  Apoape de portul Feodosia a scăpat ca prin minune de la moarte.? Era un vifor mare și ne retrăgeam  din fața rușilor.Era groaznic de frig , de-abia ne mișcam , eram înțepeniți de ger.  Am  ajuns la o pantă mare pe care zăpada era înghețată. Caii , tunurile , căruțele, oamenii  au început să alunece pe gheață. Era un haos fără de seamă  , din cauza viscolului și a ceței nu se vedea  bine. Parcă era sfârșitul lumii, era un vaier peste tot  Urlau oamenii și nechezau  caii .Au murit mulți acolo și s-au pierdut multe provizii și multe arme. Numai Dumnezeu știe cum am scăpat. Cred că am fost mai la margine și nu m-au atins căruțele care alunecau  trecând peste cei care n-aveau vreme să se tragă la o parte. Am avut noroc , a vrut Dumnezeu să mă aducă  înapoi în sat.    Dar cel mai greu în război a fost anul în care am stat încercuiți în Crimeea, din 1943 până în 1944 . Foamete, lipsuri , disperare.  N-am putut, oricât am luptat , să rupem frontul și să ieșim din încercuirea rușilor . Am scăpat numai  când  au putut  ai noștri  să  spargă încercuirea și să ne ia cu avioanele de la Semfiropol  ca să ne aducă  în țară.E o mare porcărie războiul. Să ferească Dumnezeu  să mai vie un război pe capul nostru , că suferă toți de la cel mai mic , până la cel mai mare.