Petre Rosetti, Paris, mai 2002

Y.L.   Domnule Rosetti, în prima parte a acestei ?causerie? vă invit să povestiți parcursul,  demn de un roman de aventuri, al plecării dvs. din țară și începutul exilului …

 P.R.   Când au venit amenințările de guvern comunist eu eram licean.  Eram în clasa a VII-a de liceu, adică penultima. Și la liceul meu, care era liceul Cantemir, unul din cele mai bune din București pe atunci, directorul a fost înlocuit imediat, deja din ?45, cu un director comunist destul de fanatic. Și atunci un grup de vreo 5-6 din clasa noastră ne-am spus: ?  ?Hai să ne lepădăm de acest domn? care ne făcea mizerii mari,  ?hai să trecem 2 clase într-un an, clasa a VII-a și a VIII-a?. Deci, eram vreo 4, 5 dintre bunii elevi, care am urmat clasa a VIIa la liceu in timp ce pregăteam acasă clasa a VIII-a, cu profesori particulari.  Părinții noștri aveau încă mijloacele să facă asta,  am trecut examenele clasei a VIII-a la sfârșitul anului, am reușit cu toții și după aceea m-am prezentat la concursul Școlii Politehnice la Facultatea de Mine și Metalurgie. Și am reușit. A fost un fel de performanță în același an, dar eram foarte bun la matematică și la fizică. Am făcut primul an, doi ani și, când  am ajuns la sfârșitul anului 2 au început dificultățile fiindcă s-a creat ceva care cred că se numea Uniunea Tineretului Studențesc, de fapt era o asociație comunistă de studenți la care am refuzat să aderez, și au început mizeriile. Trec peste detalii, multe detalii plicticoase,  între altele, ca să poți trece în anul următor, trebuia să faci o? se chema o practică  industrială. Și fără această practică, chiar dacă aveai toate examenele trecute, nu puteai să intri în anul următor. Ei bine,  mi-au refuzat-o, fiindcă cei care hotărau repartizarea acestei practici erau deja Sindicatul și nu mai știu ce? organizații sau asociații comuniste. Mi-a fost refuzată trecerea anului, pur și simplu, pentru că nu eram membru al acelei Uniuni a Tineretului Studențesc  – nu întrebuințau cuvântul comunist pe atunci. Mai rămăseseră însă și unele  structuri și profesori din vechiul regim, și am avut un profesor minunat, profesorul de geologie pe care îl chema Macovei, ilustru savant, de altfel, care mi-a organizat un stagiu, o practică pe ascuns, pe care am putut să o fac la niște mine în Transilvania, pe lângă Baia Mare. In felul acesta am putut tree în anul următor.  Dar de atunci lucrurile au devenit foarte grele, fiindcă au început să se intereseze de mine? au venit acasă niște milițieni, părinții mei mi-au spus că am fost căutat,  așa că am început să nu mai dorm acasă.  Mi-am spus: ? Nu mai pot să continui așa? trebuie să plec că nu se mai poate sta aici?, adică nu pot să-mi termin studiile. Și atunci am pus la punct cu doi prieteni  trecerea Dunării care a fost foarte complicată fiindcă nu ajungea să iei trenul să ajungi la Turnu Severin. Totul era supravegheat, și trenurile, și, mai cu seamă știam că Turnu Severin era împânzit de poliție politică care imediat ce coborai din  tren în gară te lua la ochi? Așa încât am pus la punct un întreg plan, mai întâi ne-am procurat o valiză cu fund dublu, apoi o mică barcă pneumatică pe care nu știu pe unde am descoperit-o  –erau niște resturi ale armatei germane–  ca să ne putem pune sacii, rucsacii, că nu voiam să ajungem dincolo goi. Însă nu trebuia ca această barcă să fie vizibilă dacă cumva ne căuta cineva,  de-asta am avut un fund dublu care ne-a și servit căci au fost la un moment dat niște milițieni pe parcurs care ne-au deschis valiza și nu au văzut nimic.  Mai întîi am luat trenul? am luat un tren de la București la Calafat care este în plin sud, deci partea Dunării care e spre Bulgaria,  aia nu putea să fie considerată dubioasă. De acolo am luat-o pe jos de-a lungul Dunării în susul curentului. Și am mers mai multe zile.  Planul pe care îl făcuserăm și care a eșuat era să trecem Dunărea pe moșia bunicului unuia din noi 3,  o moșie importantă pe malul Dunării, mai jos de Turnu Severin, în partea spre Iugoslavia. Am luat-o pe jos și cu căruțe.  Aveam un alibi când ne întrebau ăștia cu căruțele:  ?Da? unde mergeți așa?? Spuneam că am fost chemați la armată în Turnu Severin și că deci noi ne ducem la armată. Asta era alibiul. Ajunși nu departe de această moșie, ne-am ascuns în niște șanțuri și l-am trimes pe nepotul moșierului să se ducă la bunică-su să vedem cum să organizăm trecerea. După câteva ore s-a întors, ne-a găsit în șanțurile în care ne lăsase și cu o mutră disperată ne-a spus că nu e posibil.  Moșiile nu erau încă luate? asta era în octombrie ?48, dar a dat peste niște rude, care i-au spus: ?Ce faci aici, pleacă imediat că e plin de milițieni fiindcă au fost niște tineri care au încercat să treacă Dunărea de la noi, dar pe care noi nu-i cunoșteam, și de-atunci suntem înconjurați, ce faci, pleacă imediat?. Evident, amicul meu a plecat imediat iar planul nostru inițial a fost năruit. A trebuit repede să inventăm altceva și am luat-o în sus, spre Turnu Severin tot așa, cu căruțe, și pe jos. Noroc că aveam foarte bune hărți de stat major ale regiunii pe care le subtilizaserăm de la unchiul meu, generalul Rosetti. Avea foarte bune hărți militare, cred că erau 1:25 000, foarte detaliate. Și, deci, am ales alt loc unde trebuia să trecem,  era un loc în funcție de curentul Dunării, de lățimea fluviului? trebuia să fie un loc foarte lat, fiindcă altfel curentul era prea puternic. Și, în același timp, să fie destul de departe, în amonte față de insule  – sunt niște ostroave pe Dunăre și nu vroiam să cădem peste aceste ostroave, care sunt toate teritorii românești–. Am calculat cu viteza? curentul, distanța care trebuia să o parcurgem și ne-am dat seama că din punctul ales nu puteam să nimerim în ostroave. In fine, ne-am ascuns în niște șanțuri, am așteptat noaptea și ne-am apropiat de Dunăre,  șanțurile alea erau la vreo 100 de metri. Am așteptat să treacă patrula căci era o patrulă de militari care trecea intr-una de-a lungul Dunării. Când a trecut, ne-am zis: ?Avem timp vreo 20 de minute ca să ne pregătim?.

Aveam totuși nevoie să umflăm barca, să punem toate hainele în barcă și să ne ungem, fiindcă apa era foarte rece, era octombrie.  Ne-am uns cu nu știu ce unsoare care, evident ca nu avea eficacitatea cremelor actuale,  cremele astea de soare care nu se disolvă în apă. Eu văd acuma? deși nu le folosesc niciodată, am o fată care e blondă cu ochi albaștri, ca ai dumneavoastră, și care-și pune creme la mare și ele rămân, nu se disolvă. Ce aveam noi atunci, din nefericire, s-a disolvat destul de repede. Bun, ne-am pus în apă și am avut un mic incident:  aveam niște mici funii și trăgeam bărcuța aia cu rucsacurile înauntru. Doi eram în față, trăgeam, și al treilea era în spate, dar totuși legat de bărcuță ca să nu fie luat de curent,  să nu-l pierdem, să rămâie solidar. Și ce s-a întâmplat este că în mijlocul fluviului, ăsta al treilea care era în spate, a avut o criză de astm. Nu ne spusese, nu ne mărturisise niciodată că suferea de astm. S-a declanșat din cauza răcelii apei. Și ce l-a salvat este că am avut bărcuța aia.

S-a suit în barcă?

           Nu s-a suit, dar i-am spus agață-te și te tragem. Respira foarte greu, dar măcar n-avea nevoie să facă mișcările de înot, pe alea n-ar fi putut să le facă. După aia ne-am spus că dacă Dunărea ar fi avut o sută și ceva, două sute de metri în plus, muream,? ne înecam. Nu mai puteam să respirăm de frig. Eram foarte buni înotători, făcuserăm și  antrenament înainte, mult antrenament,  eram foarte buni înotători, deci nu era nici o problemă deși distanța e mare, sunt cel putin 2 kilometri, totuși. Eu mai înot și acum 1-2 kilometri în mare  – e drept, e mai ușor în mare, fiindcă sarea te ține sus–? In Dunăre nu distanța a fost problema ci frigul? îți tăia respirația. Când am sosit la mal, începea să se lumineze de ziuă? era probabil 6, 5 jumate – 6, și începeai să vezi puțin, muream de frig, ne-am frecat, aveam țuică, ne luaserăm niște țuică. Ne era atât de frig, ne tremurau mâinile atât de tare  încât nu puteam să ne îmbumbăm nasturii. Ne-am îmbrăcat cum am putut și pe urmă am auzit niște voci în câmpuri. Și vocile astea, spre teroarea noastră, vorbeau românește. Ne-am spus: ?Vai de mine, am calculat prost, am dat peste un ostrov !?. Dar n-aveam curajul să ne repunem în apă, să refacem celălalt braț. In fine, am plecat eu în? cum se cheamă? în?

 Recunoaștere.

 În recunoaștere. Ei bine…era porumbul.  Il strângeau oamenii, că porumbul se strânge destul de târziu în toamnă, îl tăiau. Și era o babă bătrână la un colț de porumbiște, am dat peste o babă, eu aveam un impermeabil alb ? și nenorocita aia parcă a văzut o fantomă și a început să urle. Zic: ?Stai, stai, nu-ți fie frică, nu-ți fac nimic, dar spune-mi te rog, unde suntem, în România sau în Iugoslavia?? Și baba, care avea vreo 70 de ani, zice ?Nu suntem nici în România, nici în? suntem în Serbia?. Ea rămăsese cu Serbia? Uf, zic, ?Mulțumesc foarte mult?, m-am întors repede și le-am spus vestea bună și pe urmă s-au adunat toți țăranii care erau  români din Banatul sârbesc.

 Nu știați că e o zonă românească?

 Nu prea știam exact. Știam așa… învățasem la liceu că erau pe acolo români, minorități române? Oamenii au fost admirabili. Ne-au luat, ne-au hrănit, ne-au dus la ei acasă, adorabili. Numai că regimul polițist de acolo era așa de bine rodat, încât pe la 11 dimineața au sosit milițienii. Erau informați, tot. Ne-au umflat și ne-au dus imediat într-un orășel care e vis-?-vis de Turnu Severin, care se cheamă, dacă am bună memorie, Kladovo, sau așa ceva. Un orășel foarte drăguț, mult mai mic decât Turnu Severin. Și acolo, ne-au făcut interogatorii, chestiunea: ?De ce ați venit în Iugoslavia?? Era un timp superb, o toamnă de-asta superbă fără un nor…   Am dormit o noapte la închisoare iar a doua zi ne-au pus pe un vaporaș, și  ne-au dus pe vapor toată ziua. De altfel, era foarte frumos și am trecut Porțile de Fier, unde pe vremea aceea nu exista încă faimosul baraj cu lacul. Ca să treci Porțile de Fier mergând spre amonte, trebuia să fii tras de pe țărm cu un cablu. Atât de mare era curentul încât așa se proceda cu toate vapoarele,  era un fel de rapid. Nu mai știu dacă era o locomotivă sau niște tractoare foarte puternice care trăgeau vapoarele până ieșeau din strâmtoare. In sfârșit am ajuns lângă Belgrad, într-un loc, care se cheamă Pancevo, unde am stat în închisoare vreo câteva zile și unde se comportau cu noi foarte neplăcut, ca și cum am fi fost niște tâlhari. Și de fiecare dată când ne opream într-un loc, dădeam peste alți refugiați români care trecuseră și ei. Era un fel de  boule de neige…. Unii dintre ei trecuseră pe frontiera de uscat care, însă, era mult mai greu de trecut fiindcă era mai ușor de controlat,  alții trecuseră prin apă. Și am aflat tot atunci că doi, tot în noaptea dinainte, fuseseră împușcați de grănicerii români, după ce intraseră în apă…și au fost duși de curent. Deci ne-am zis: ?Ce noroc am avut?. De la Pancevo ne-au transportat într-un lagăr, care se chema Zrenianin, un mare lagăr unde erau nu știu, vreo 800 de oameni, cam așa ceva…

 Numai români?

 Numai români, da.  Refugiații români în Iugoslavia erau un fenomen destul de important. În momentul acela lua proporții tot mai mari, a fost un subiect de care au vorbit, după oarecare timp, aliații, puterile occidentale care au intervenit pe lângă Tito ca să le dea drumul. Dar, între timp, miliția lor a avut vreme să ne înfometeze și să ne maltrateze. Eu n-am avut norocul să fiu printre cei care la sfârșit au fost ?dați?  înspre vest, spre Trieste. Între alții, cei doi prieteni ai mei de care am fost separat în aceste luni și luni de zile au avut norocul să fie duși într-un lagăr lângă Trieste și acolo grănicerii iugoslavi au închis ochii și ei au trecut granița.

 Deci erau intervenții din afară?  Dvs. ați reușit să comunicați cu cineva din afara Iugoslaviei în sensul acesta, anunțînd unde sunteți și in ce situație vă aflați?

 Au fost intervenții, da. Am reușit să semnalăm, chiar eu? ce e amuzant, am regăsit scrisori? Să vezi cum a fost… în timp ce eram în lagărul  de la Zrenianin ne-au dus la niște mine de cărbuni în Bosnia, unde am stat într-o iarnă care a fost teribilă.  In Bosnia e o climă extrem de continentală, știi, e o zonă semimontană, așa cam la 7-800 de metri cu niște zăpezi teribile?

 Făceați muncă grea în mine?

 Da. Am lucrat,  din fericire erau mine de cărbuni dar nu subterane. Adică vâna de cărbuni era la suprafață. Deci se săpa spre adâncime dar nu eram în galerii. Asta era ziua. Și noaptea ne puneau în niște barăci cu sârmă ghimpată, în fine? Aveam totuși o relativă libertate, adică aveam contact cu populațiile civile, ne duceam la niște cantine unde mâncam porcării, dar totuși în lagăre, de exemplu în cel în care fusesem la început și în alt lagăr după aia era mai rău, era un regim alimentar absolut de supraviețuire. Pe când aici, unde trebuia să lucrăm, ne dădeau de mâncare că altfel n-am fi putut lucra. Lucruri, gastronomic vorbind, oribile, dar cu oarecari calorii.

 Vă mai aduceți aminte ce…?

 Țiu minte că marele ospăț era când, odată pe săptămână aveam o bucată de capră. Capra are o carne cu un gust infect. Adică parcă ai mirosi capra.  Însă pentru noi era grozav? totul e relativ. Și am reușit să trecem scrisori.  Așa au știut părinții mei. Omul de legătură era un văr al mamei care trăia la Paris, întotdeauna a trăit la Paris, un dublu văr primar, de altfel, pentru că erau doi frați care s-au căsătorit cu două surori, era aproape ca un frate, din punct de vedere sangvin.  A fost adorabil,  el a fost ? l?homme pivot căruia i-am scris din Bosnia, am găsit o grămadă de scrisori în dosare, astea pe care el mi le-a dat înapoi după aceea….

 Ii scriați lui direct din Bosnia?

 Îi scriam lui și el transmitea în România? A avut vreo două trei ocazii prin diplomați, la început. Fiindcă după aia diplomații au refuzat să o facă, pezevenghii aceia au deschis câteva valize diplomatice?Dar la început era posibil. Și, deci, părinții mei au știut că sunt în viață.

 Cât ați stat în lagărul din Bosnia?

           În Bosnia am stat câteva luni în iarna aceea, dar la un moment dat, nu știu de ce, ne-au arestat, ne-au luat din barăcile alea, unde eram într-un regim să spunem semiliber, pe câțiva dintre noi, vreo 15, între care și eu. Poate că și-au dat seama că eram printre cei care protestau, căci erau unii care protestau mai mult decât alții. Și probabil că