Ștefan Augustin Doinaș – ?Poetul ? martor al Ființei?
– D-le Ștef. Aug. Doinaș, pentru început, aș fi vrut să vă rog să ne comentați ?Mistrețul cu colți de argint?, însă cred, așa cum afirmați și dvs, că dezvăluirile de atelier pot cel mult să așeze textul ?în lumina informației istorice?, în timp ce creația este deschisă unei ?cunoașteri infinite?. Totuși, având în vedere simbolul grecesc al mistrețului ? puterea spirituală în lupta permanentă cu forțele temporare ale statului laic, credeți că mistrețul și-a găsit loc în societatea românească?
– ?Mistrețul cu colți de argint? este o baladă din tinerețe, scrisă în 1945 la Sibiu. Intenția mea a fost să scriu un text poetic ? de tip baladesc ? al cărui simbol să se preteze la diverse interpretări, fiecare din ele la fel de plauzibile. Cred că, în sensul acesta, am reușit, întrucât acest poem a avut parte de o hermeneutică extrem de variată, pe care nu este momentul s-o exemplific și acum. Criticii literari au interpretat acest text din diferite puncte de vedere, variantele lor explicative acoperind o arie impresionantă. Poetica mea, din acel timp, este cel mai bine și aproape explicit exprimată într-un alt poem de pe timpul studenției mele, intitulat ?Balada celor trei puncte de vedere?, care ? încă din titlu ? divulgă concepția pe care o aveam atunci despre versurile baladești pe care le scriam.
– Care este motivul pentru care ați aderat la Grupul pentru Dialog Social? Există vreo compatibilitate între Cercul de la Sibiu și Grupul pentru Dialog Social?
– ?Cercul Literar? de la Sibiu era o grupare de tineri scriitori, interesați exclusiv de literatură. ?Grupul pentru Dialog Social? este, în schimb, o organizație a societății civile, care încearcă să pună în dezbatere și eventual să clarifice problemele arzătoare ale României actuale, privind toate domeniile de activitate spirituală: religia, morala, arta, politica etc.
– De curând, v-am descoperit, ca să zic așa, comentariile politice. Ați putea să ne dezvoltați afirmația că nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și somnul națiunii?
– Am scris nu numai o singură dată că, datorită unui mic de cuvinte, somnul rațiunii (expresie care aparține marelui pictor spaniol Goya) poate fi ?citit? în cheie politică, și aplicat la starea societății românești de astăzi. Această societate pare a ilustra în prezent un regretabil ? poate chiar fatal ? somn al națiunii, care la rândul său, naște monștri. Alegerile din anul trecut indică, prin rezultatele lor, o dovadă îngrijorătoare în acest sens. ?Reciclarea? comuniștilor de ieri, precum și a foștilor securiști ? care acum ocupă poziții importante în toate domeniile activității social-politice-culturale ? este un alt exemplu la fel de alarmant. Lipsa de eficiență a Justiției române a permis, de asemenea, ca infractori de drept comun, dar și escroci politici, să aibă un rol nefast în societate. Este limpede că poporul român traversează o perioadă tristă a istoriei sale; el nu s-a ?trezit? încă dintr-un somn politic și moral care-l împiedică să ?facă istorie adevărată?. Imnul nostru național, ?Deșteaptă-te, Române?, sună în pustiu, și astfel pare mai mult o amară batjocură, decât un stimulent entuziasmant.
– Dacă ar fi să realizați un top al primilor 20 de poeți români contemporani, cum ar arăta acesta?
– Avem poeți cu duiumul, zicala ?Românul s-a născut poet? părând a exprima un adevăr. Dar, personal, n-aș fi în stare să numesc 20 de poeți contemporani de reală valoare. De prețuirea mea ? în mod inevitabil subiectivă ? se bucură Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Constanța Buzea; precum și regretații Ioan Alexandru, Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu.
– Considerați că poezia ar putea reprezenta pentru poet o căutare a identității și, în același timp, o încercare de conciliere a contrariilor?
– Rostul major al poeziei constă în ?a spori sentimentul Ființei? (care, poate, este o variantă a teoriei lui Lucian Blaga despre ?sporirea misterului?…). Realizând-o, poetul de valoare se realizează pe sine însuși, ăși realizează identitatea ca producător de valori autentice. Poezia nu mi se pare a fi chemată să concilieze contrariile, ci tocmai dimpotrivă: să pună în lumină conflictul necesar care asigură peisajul diversificat al existenței. De altfel, de la anticul Heraclit până la marele poet german Goethe, contrariile sau dualitățile constituie suprafața vizibilă a realului, aceea căreia poetul este chemat să-i exploreze prin Verb adâncimea.
– În volumul ?Poeți români?, afirmați că în poezia lui Nichita Stănescu avem de-a face cu o intersectare a discursului metaforic cu cel filosofic. Ne-ați putea spune mai multe despre ?Îngerul blond? care credea că nu există poeți, ci există poezie?
– Nichita Stănescu este un creator de ceea ce eu numesc ?discurs mixt?, adică texte în care filosoficul și poeticul fac casă bună, cum spunea gânditorul german Heidegger. Nichita nu e un filosof; nici unui poet nu i se poate pretinde așa ceva; dar practica poeziei majore se aseamănă cu practica gândirii autentice. Poezia nu există decât prin poeți; nu există poezie în general, există numai poezia lui Dante și Shakespeare și Baudelaire, Hölderlin și Eminescu, și așa mai departe. Așadar, poezia nu poate exista decât ca fapt artistic care se înscrie în Istorie și care poartă numele propriu al poeților care au creat-o.
– Care este rolul disciplinei formale în scrierea poeziei? Credeți că poetul poate fi ?omul cu compasul??
– Poezia este o construcție verbală care implică o disciplină interioară (concordanță între gândire și limbaj) și o disciplină exterioară, ? aceea a mântuirii cuvintelor. Ca atare, orice poet este, într-un anumit sens, un ?om cu compasul?. Într-un sonet celebru, intitulat ?Natură și Artă?, Goethe spune:
In der Beschreibung zeigt sich erst der Meister,
Und das Gesetz nur kann uns Freiheit geben.
(Magistru-abia-n constrângeri se vădește,
Și legea doar ne-oferă libertate.)
– Știu că ați fost elev al lui Lucian Blaga și v-ați pregătit cu el teza de licență în 1948, ?Tragic și demonic?. Ne-ați putea spune câteva cuvinte despre poetul Lucian Blaga?
– Am scris mult despre poezia lui Lucian Blaga: un expresionist (între puținii noștri poeți de acest tip) care depășește, însă, canoanele curentului literar respectiv, îmbinând liricul cu filosoficul într-o sinteză de mare originalitate. O personalitate complexă ? poate cea mai cristalizată și mai puternică din cultura românească a secolului XX.
– G.M Tamas l-a acuzat, într-o scrisoare adresată ?Intelectualilor români?, publicată de revista ?Dilema?, pe Lucian Blaga c-ar fi scris ?Trilogia culturii? doar cu scopul de a demonstra că ?maghiarii sunt străini de esență, indiferent de natura acesteia?. Cum comentați această afirmație?
– Blaga se referea la Mahghiari ca la un popor care nu are filosofie, nici filosofi. ?Străin de esență? înseamnă, la gânditorul român, străini de problematica ideilor generale, adică incapabili de creație metafizică. Personal, cred că are dreptate…
– Întrucât l-ați cunoscut pe Lucian Blaga, aș dori să vă mai pun o întrebare mai specială. Dl Andrei Pleșu afirma, de curând, că ?Blaga și Stăniloae sunt mai degrabă ireconciliabili?. Care este părerea dvs?
– Da, Blaga și Stăniloae ? ca personalități culturale, dar și ca oameni ? sunt ireconciliabili, întrucât nu poate exista acord între un filosof care, nefiind receptiv la credința religioasă, are totuși sentimentul sacrului, al divinului, adică sensibilitatea unei religiozități (mai mult ca fenomen al culturii), care touși nu crede în Dumnezeul creștin, pe de o parte; iar pe de altă parte, un teolog ortodox, un preot consacrat în cadrul bisericii creștine.
– Tot în vol. ?Poeți români? scriați că ?apariția poeților ar trebui să fie salutată ca întoarcerea păsărilor migratoare…?. Credeți că și-n viitor, poeții se vor descoperi singuri, că vor începe și vor sfârși cu sine, cum spunea Nichita Stănescu?
Poezia va rămâne o constantă a spiritului uman, indiferent de dezvoltarea societății omenești. Poeții pot ?să intre în eclipsă?, la un moment dat, pentru o anumită perioadă de timp; dar întotdeauna vor reapărea, ca orice aștri care nu pot lipsi de pe firmamentul spiritual al omenirii. Nichita Stănescu nu are dreptate: poeții încep cu sine, cu ei înșiși, dar sfârșesc cu revelația întregii existențe, în ceea ce aceasta are mai de preț, mai profund, mai semnificativ. Un poet mare este un organ selectiv al umanității: el fie că vede, fie că aude, întotdeauna exprimă misterul existenței; el este un martor al Ființei.
– Dvs. sunteti cunoscut nu numai ca poet, ci și ca director al revistei Secolul 20. Știu ca în 1998 ați dedicat un număr al acestei reviste exilului. Care au fost motivele care v-au determinat să realizați acest număr?
Am dedicat acel număr exilului, pentru că era o problemă ale cărei ecouri aveau încă reverberații în act. Exilul a fost o mare încercare pentru unii, iar pentru alții continuă să fie. Cei afectați, care s-au simțit fideli spiritualității românești prin propria lor limbă, cei care s-au simțit în graiul matern ca într-o temniță pe care nu pot s-o schimbe, aceștia îndură cu cea mai mare greutate exilul.
Ceilalți, pentru care valorile practice ale vieții sunt cele care contează, se descurcămult mai bine. Totuși, aș vrea să subliniez un fapt deosebit pentru cultură: există excepțiile acelor inși dotați care au izbutit să se integreze într-o altă spiritualitate, într-o altă limbă, în care au obținut victorii strălucite.
În fața acestora, definiția exilului, ca o osândă a vitregiei timpurilor, nu se mai confirmă. Le suntem recunoscători pentru faptul că, evadând din spațiul geografic al României, au rămas totuși fideli valorilor noastre. Acestea sunt motivele pentru care am acordat atenție problemei exilului, publicând în acel număr al revistei mărturiile cutremurătoate ale unora din cei obligați să-și părăsească vatra strămoșească.
Interviu realizat de Cristina Cuțar Negoiță
26 martie 2001
Publicat in revista Origini, nr. 7-8/2001