Targul de vechituri, talciocul, n-a fost cunoscut bucurestenilor decat dupa instalarea trupelor rusesti in toate garnizoanele din tara, incepand din august 1944. El aparea in plina forma la pragul anilor cincizeci, intre cele doua stabilizari si se tinea la marginea orasului, in Colentina, pe locul viran pe care s-a zidit mai tarziu Spitalul Fundeni. Auzisem de acest targ si mi-a venit in minte o imagine din copilarie, din piata Aradului, unde in lungul unui zid vazusem intaia data insirati niste oameni batrani, barbati si femei, avand in fata lor, spre vanzare, obiecte casnice si haine. Erau vase de portelan, cratiti, piulite de bronz, masini de rasnit cafea si altele. Tata cumparase de acolo o plafoniera de bronz, spectaculoasa, cu abajur si spice de cristal in suspensie, al carei rezervor metalic pentru petrol era mascat de un fel de uger de majolica, cu glazura verde. Acelui targ aradean i se spunea cociovete (cu accentul pe a treia silaba) dar nu l-am mai auzit rostit decat acolo si pe valea Crisului alb. Cat despre pretentiosul obiect, de fabricatie vieneza, cumparat de tata, el mai exista si azi, vaduvit doar de podoabele lui de cristal cu clinchet discret... Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina. Stirea l-a amuzat copios si pe Al. Rosetti, prietenul acestuia si directorul nostru, iar mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti. Intre acele achizitii figura si o mobila stil, cu interiorul zavorat, pe care cumparatorul a deschis-o doar cand a ajuns acasa, gasind in ea un manuscris. Acest manuscris ar fi textul, sau numai pretextul, celui de al patrulea roman al fecundului autor, Scrinul negru, in care se prefigureaza lumea aristocrata de aici, de la portile orientului, in etapa contemporana. Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume si tara. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie. Acolo am avut surpriza sa-l intalnesc o data si pe fostul patron al braseriei Corso, papa Finkelstein, care vindea acum niste pateuri fabricate artizanal, in casa, lucru greu de conceput pentru un senior al comertului cum era socotit el. Localul lui, aflat peste drum de Palatul Regal, fusese locul de intalnire al lumii bune a Bucurestilor, calchiat dupa modelul cafenelelor vieneze. Emblematica era si figura lui masiva, scotand dintr-un buzunar al vestei ceasul elvetian de aur, legat cu lant, ca sa- si controleze timpul. In locul imaginii de patron prosper, cum il stiam, vedeam acum silueta livida a unui lumpen proletar, sau, in cel mai bun caz, pe jidovul ratacitor din poveste. Cu un mic careu, unde expunea coperte de carti se infatisa acolo si anticarul Radu Sterescu, care pe acel timp ii aproviziona intens pe elevii Scolii de Literatura cu tot ce mai marii acelei institutii pusesera la index: Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Pillat, Vinea si multi altii. In alta parte a targului de vechituri, tot carti vindea si fostul sef de serviciu de la Telefoane, sfatosul Misu Vardala, ramas somer, care era prieten cu multi din oamenii scrisului, iar acum in societatea lui putea fi vazut ades, la un pahar, tanarul poet Nicolae Labis. De la Vardala cumparasem atunci Istoria Bucurestilor de Ionescu-Gion si alte raritati. Intr-o parte a targului, sub valuri de fum, sfaraia un gratar cu mititei si carnati de porc, iar printre cei care-si ofereau inventarul gospodariilor se aflau si negustori ori meseriasi de confectii, unii din ei strigandu-si marfa in gura mare. Astfel, am vazut cum unul din acestia agita in mana cea mai intima piesa din desuurile unei femei, clamand: - Luati colivii pentru pasarele! Luati colivii... Cu doi an inainte de 1950 facuse explozie articolul lui Sorin Toma din "Scanteia" cu Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei, scotandu- l din circulatie pe Arghezi si instalandu-l pe tatal autorului (A. Toma) in pozitia de poet national. Despre meritele acestuia din urma fusese solicitat sa conferentieze, in aula Academiei, insusi G. Calinescu si marele critic a trebuit sa dea curs comenzii. Peste mai putin de zece ani, cand talciocul din Colentina s-a mutat in partea opusa a orasului, pe campul mai neted de la Vitan, Sorin Toma, debarcat de la ziarul partidului si execrat, putea fi vazut acolo, oferind spre vanzare lucruri din casa... Dar sa ne intoarcem la G. Calinescu, caruia de atatea ori i-a iesit norocul in cale, ba l-a cautat chiar dupa moarte. Tot pe timpul cand acesta cumpara de la talcioc scrinul de care vorbeam, el obtinuse autorizarea de a infiinta si conduce un istitut de literatura si teorie literara care i-a purtat si numele. Criticul era tocmai in cautarea unui local potrivit pentru a-si instala in el larii si penatii noului asezamant, cand i s-a prezentat un necunoscut oferindu-i in mod gratuit tocmai spatiul de care avea nevoie. Necunoscutul era un domn stilat, proprietar al unei case boieresti cu etaj de pe Bulevardul Republicii (fost Carol) numarul 73, aproape de rondul Pake. Titularul proprietatii renunta la intreg parterul acelui mic palat, cu multe odai, rezervandu-si pentru el si sotie doar doua camere cu dependintele lor, la etaj. Il vdeam des in acea perioada pe autorul lui Sun si mi- amintesc ca exulta de bucurie luand in primire acel cadou de zile mari.

Eram curios sa stiu, totusi, cine era benevolul donator, care prin acest gest se punea cel putin in parte la adapost, cand statutul proprietatii nu mai era aparat de legi. Si am aflat. Persoana se numea George Stefanescu, om cu stare, din bogatasii discret aparuti la sfarsitul perioadei interbelice. Intreband in ce domeniu si-a agonisit averea, mi s-a raspuns ca munca lui a fost depusa in presa, fiind o lunga perioada de timp administratorul cotidianului Dreptatea, oficiosul Partidului National Taranesc. El figurase un timp in calitate de codirector, langa Virgil Madgearu, incepand de la aparitia ziarului, din octombrie 1927, apoi la conducere au urmat Petre Cioranescu, G. Gongopol, M. Ralea, D. Botez si Pavel Pavel. Eram la curent si cu alte date legate de respectiva redactie, pentru ca doi buni prieteni ai mei, ziaristii Ion Visoianu si C.N. Negoita, fusesera angajati acolo. Si nu o data i-am auzit pomenind de proasta lor salarizare si de dificultatea de a-si putea incasa la timp chenzinele, desi lucratori la ziarul celui mai mare partid. Aflam acum, la mai mult de zece ani de la suprimarea partidelor, ca administratorul Dreptatii, daca nu si-a putut face un nume bun in lumea angajatilor sai, a avut tot meritul de a se promova pe sine in randul milionarilor. Dar micul palat, oferit institutului creat si condus de G. Calinescu, acoperea numai o parte din cifra avutului in cauza. Cum un nume asociaza alte nume si un loc trezeste din bribele memoriei alte locuri, numele Stefanescu s-a vazut deodata chemand la apel amintirea unor intamplari ce mi se povestisera cu ani inainte.
A fost in vara anului 1944, cand eram disperat la Campulung- Muscel, cu alti angajati ai Ministerului Propagandei. Intr-o duminica, prietenul meu Ion Visoianu, campulungean de bastina, ma invitase la o vie a lui din localitatea Valeni. Spun acest lucru pentru ca atunci si acolo am cunoscut pe o distinsa doamna in varsta, mama poetului si diplomatului Stefan Nenitescu. Era vecina de vie a prietenului meu, iar fiul ei ramasese in apus pe tot timpul razboiului. Strabatand atunci acel spatiu, intre orasul lui Negru Voda si Pitesti, cineva ne-a aratat locul funest unde nu demult se petrecuse un fapt inspaimantator, despre care au scris si ziarele. Era pe un drum de tara, pornit de la sosea, la imbunatatirea caruia o echipa muncise o saptamana intreaga, apoi suspendand lucrul pentru ziua de duminica, legase de-a latul carosabilului o sarma intre doi stempti, pentru a proteja santierul. Acea sarma decapitase doua vieti, din masina deschisa ce intrase in viteza pe locul oprit, pentru ca omul de la volan nu vazuse sarma care bara drumul. Cele doua victime au fost un cuplu de tineri, casatoriti chiar in acea zi, care dupa masa de nunta, in timp ce invitatii petreceau mai departe, plecase sa-si inaugureze prima noapte de dupa eveniment la o vie sau la un conac din pitoreasca regiune subcarpatica. Povestitorul sinistrei intamplari nu uitase sa ne spuna ca perechea marcata de un asemenea destin fusese mai mult decat una ideala, frumusetea fizica a celor doi, starea sociala a lor si a familiilor din care proveneau, toate concurau in a le incorona tragedia cu o aura de legenda. Nu as putea jura, ca in comentarea de atunci a acelui fapt de groaza, n-am auzit pomenita si sintagma pastrata din vechime in memoria comuna, care vorbeste de pedepsirea copiilor pentru pacatele parintilor... Nu-mi mai amintesc daca mirele era un titrat al stiintelor juridice sau un valoros tanar arhitect, nici daca si-a aflat sfarsitul in acel accident, sau a fost salvat cu o invaliditate nerecuperabila, dar nefericita mireasa a murit pe loc si despre marea ei frumusete s-a tot vorbit, fiindu-i cainati si parintii, care aveau in ea unica odrasla. Rostit, numele lor, Stefanescu, a trezit omonimul din cutele memoriei si legata de el calitatea de administrator al ziarului mai inainte pomenit. Un parinte fara noroc era, prin urmare, cel care dadea adapost Institutului de istorie si teorie literara al lui G. Calinescu.

Ctitoria marelui critic si-a inceput de indata activitatea si patronul ei nu mai putea prididi cu multele ocupatii care-l solicitau: Academia, ziarul "Actiunea" pe care-l conducea, pregatirea centenarului Eminescu, colaborarea la revista "Contemporanul", toate pe langa catedra de la Universitate al carei titular inca mai era. Dar, cu un plan subtire, a fost convis sa renunte la catedra, de unde puteau fi usor lansate ziceri si aluzii neconvenabile mai marilor partidului. Ziarul "Actiunea" si-a incetat apoi aparitia dar au intrat in actualitate cele doua noi romane Bietul Ioanide si Scrinul Negru, care urmau cartii de calatorie in U.R.S.S. Bunul gust pentru covoare si tablouri nu l-a inselat decat o singura data si intr-o atmosfera incalzita de prezenta lor, marele om lucra si isi primea la domiciliu colaboratorii si cunoscutii, vorbindu-le foarte liber. El isi facuse chiar o curte, dupa modelul capetelor incoronate, si, in ajunul Craciunului organiza un spectacol la el acasa, cu Cei trei Crai de la rasarit si cu Irod, pe un text fabricat ad-hoc, interpretii fiind angajati ai institutului, cercetatori si doctori, invitati in final la o masa copioasa cu vinuri alese. Patronul se simtea in rolul lui Ludovic al XIV-lea sau in cel al marelui Frederic, prietenul lui Voltaire. In acei ani de elan si rasfat au fost si vreo doua idile, cu o eroina din cercetare si cu alta din lumea aristocrata, ambele achiesate si protejate de inteleapta doamna Vera. Invidios pe mobilitatea de goanga polisportiva a lui I.D. Suchianu, pe care-l detesta din aceasta cauza, luminatul patron de curte a vrut sa faca o demonstratie de inot marin, de fata fiind si una din acele june favorite. Faptul s-a petrecut intr-o zi de vara in fata vilei pe care Academia o stapanea pe un tarm al Eforiei-Sud si finalul a oferit spectatorilor o penibila si grotesca scena de salvare de la inec, cu aplicarea unor figuri de gimnastica brutala si expurgari de apa, ca bietul trup al savantului sa-si poata veni in fire. Nu la mult timp dupa acest accident s-a produs boala si prematurul sfarsit. Este stiut ca el angajase la Institut specialisti cu origini din pricina carora nimeni nu se incumeta sa le dea de lucru in acel timp si sub umbrela acestei initiative s-au adapostit, dupa ani de somaj sau de puscarie, oameni ca Serban Cioculescu si Vladimir Streinu. Trecusera mai mult de cincisprezece ani de la moartea ctitorului de institut si atentia impuscatului se fixase pe Calea Mosilor, portiunea dintre Bulevardul Carol si Obor, care trebuia rasa si rezidita. Actiunea a inceput pe loc, cu daramarile masive, si biserica Olari, care prin noul plan de largire a arterei ar fi iesit in fata, a fost translata in spatele blocurilor, ca sa nu se mai vada. Sub tarnacop au cazut atunci destule case fara cusur, multe din ele ilustrand momente din varsta orasului. Imi amintesc ca prin anii saizeci, facand o plimbare cu Ion Vinea pe Calea Mosilor, ajunsesem prin dreptul restaurantului Odobesti, cand poetul mi-a spus:
- Vino sa-ti arat una din cele mai frumoase case ale Bucurestilor. Am traversat si, pe o intrare umbrita cu tufe de liliac si de iasomie, am intrat in spatele sirului de cladiri de la strada. Acolo, la o distanta apreciabila, se afla, parca uitata de lume, o cocheta cladire cu etaj, avand pe fatada o usa mare in centru jos si patru balcoane plasate simetric ca si ferestrele. Albul de var al zidului vechi facea un efect pe tabla de iarba si buruienis a ograzii din fata. Casa era intr-adevar o frumusete, evocand un Bucuresti din lumea Crailor de Curtea- Veche. Aceasta artera, care purtase numele de Podul Targului de afara, va mai fi avut si alte asemenea zidiri, dar acum buldozerele anilor '82 si '83 n-au mai crutat nimic din ce a fost. Se lucra zi si noapte fara incetare si s-a auzit ca din peretii unei cocioabe demolatorii au recoltat o comoara adevarata, monezi vechi de aur si podoabe scumpe. Neintelegerile legate de impartirea acestora au dus la deconspirarea faptului cu un dosar penal dar si la un sporit control politienesc al santierului. Institutul infiintat de Calinescu a avut norocul sa supravietuiasca, nu prin harul celor care i-au urmat la conducere, ci prin evidenta rostului sau, aplicat cercetarii si efortului de a aduna o pretioasa banca de date. Dar iata ca sediul lui din Bulevardul Republicii (fost Carol) intra acum sub incidenta planurilor care largeau Calea Mosilor si toate interventiile facute sus n-au folosit la nimic. Buldozerele au inceput sa muste din zidurile citove ale solidei case, in timp ce salahorii inca mai carau la camion mobila, carti si dosare.
Iar demolarea unui perete, in dreptul caruia zacuse zeci de ani o biblioteca, a scos la lumina un adevarat tezaur in majoritate monede de aur, de la cele grecesti si romane pana la dublonii medievali si la cocoseii scosi de Banca Nationala dupa 1944. O cantitate de bijuterii, cat sa umpli doua tilindre, mi s-a spus, le tineau de urat capetelor incoronate gravate pe multimea de "galbeni venetici" cum le zicea Eminescu, prin gura lui Dabija Voda, acestor nobile monede. Este de la sine inteles, ca respectiva comoara il cauta postum pe inegalabilul ctitor al Institutului, pe G. Calinescu. Era norocul lui!