O parte din opera dumneavostră publică – fie ea scrisă sau altfel (de coordonare, conferinţe, grupuri de lucru) – este despre ceva, după părerea mea, destul de rar pentru România: sînteţi unul dintre oamenii care ajută memoria – culturală, istorică – să fie cît mai vie. Întîi: de ce despre trecutul recent şi, implicit despre memoria acestuia, nu sîntem aşa de harnici? De ce – cultural, oficial, instituţional – o asemenea preocupare pare mai degrabă secundară, dacă nu chiar marginală?

Din  punctul meu de vedere orice memorie este culturală şi are o relaţie cu istoria, nu doar trăită, ci şi scrisă. Mă refer desigur la felul în care oamenii citesc trecutul, se raportează la el şi încearcă să şi-l reprezinte. Memoria are întotdeauna o dimensiune culturală, nu doar pentru că nu putem vorbi de cultură fără transmitere sau pentru că în culturi diferite şi contexte diferite memoria poate reprezenta altceva, ci şi pentru că citim trecutul, cum spunea Maurice Halbwachs prin grile care sunt deja modelate cultural. El le spunea „cadre sociale ale memoriei”, un fel de prefabricate socio -culturale care guvernează selecţia unor fapte din trecut şi interpretarea lor. Un mit, o legendă, un simbol pot sluji drept cadre de referinţă care filtrează experienţele noastre şi le proiectează la o scară exemplară, le fac inteligibile altor membri ai aceleiaşi tradiţii culturale. Acest proces, căci despre el va fi vorba în cele ce urmează, e înscris într-o istorie şi face referinţă la ea. Cam aşa văd eu conexiunile memoriei cu istoria şi dimensiunea culturală a acesteia.

Pe mine m-a interesat  în special procesul  prin care memoria  reactualizează  trecutul şi îl refoloseşte în contexte noi, dându-i  semnificaţii  în funcţie de diverse scopuri ( sau mize), identitare, politice, justiţiare etc. Unul  dintre ele ar putea fi chiar cel pe care îl sugerează  întrebarea privitoare  la trecutul recent. Adică acela de a crea o conştiinţă comună, un mod asemănător de a ne raporta la acest trecut care să producă la nivel comunitar sau măcar familial un relativ consens, menit să sudeze grupul sau comunitatea.  E vorba deci de memorie ca transmitere şi comunicare, de practici memoriale ce favorizează coeziunea grupurilor, jucând rolul unui liant între generaţii, favorizând puterea  memoriei de a coagula sensuri  împărtăşite de grupuri largi de oameni şi de a masca laturile conflictuale ale memoriilor aflate în concurenţă.  Asistăm din acest punct de vedere în ultimii 25 de ani la un efort constant în această direcţie din partea unor instituţii sau organizaţii non -guvernamentale, dacă ne gâdim la o memorie de tip comemorativ. Dar nu totdeauna ritualurile comemorative şi consensul pe care îl generează pot acoperi o funcţie importantă a memoriei care este aceea de a cunoaşte şi înţelege trecutul. Ele promovează  o atitudine pioasă faţă de trecut, orientată spre comemorarea  victimelor, spre eroizarea şi sacralizarea lor, ignorând adesea suportul esenţial care este informarea şi cunoaşterea.

Aş avea în această privinţă şi exemple. Primul e cel al Revoluţei din 1989, a cărei rescriere  sau mai precis, construcţie memorială e încă în curs. Au prevalat aspectele comemorative, care lasă în umbră acel travaliu al memoriei necesar cunoaşterii faptelor, reconcilierii, reparaţiei morale. E un trecut poate mult prea apropiat  Niciodată memoria victimelor nu va coincide cu cea a celor care le-au vicitmizat. Cum evenimentul revoluţiei e mai mult un şir de întrebări rămase deschise decât unul făcut din clarificări şi răspunsuri necesare, memoria de tip comemorativ  a avut rolul de a linişti lucrurile, de a pune în umbră conflictele memoriilor concurente, ambiguităţile ( armata care a fost una dintre instituţiile  cu rol activ în reprimare e azi agent al administrării memoriei colective, de pildă). Intr-un fel am putea spune că acest tip de memorie nu poate integra cu adevărat doliul celor care au pierdut un membru al familiei sau suferinţele celor răniţi. Ca să nu mai vorbesc de „ceilalţi revoluţionari”, cei produşi în serie pentru a încurca şi mai mult lucrurile. Paul Ricoeur vorbea, inspirându- se din psihanaliză de „travaliul memoriei”  necesar pentru a înţelege şi accepta un trecut traumatic. Acest travaliu dureros a rămas într-un plan secund, a fost oarecum invizibilizat sau ignorat cu bună ştiinţă. In general societatea românească a fost dirijată să meargă în această direcţie, atunci când e vorba de traumele istoriei recente.

Procesul de asumare a crimelor comunismului, în categoria cărora le putem include şi pe cele din 1989 sau din iunie 1990 s-a oprit undeva la jumătatea drumului. Avem un număr mare de mărturii scrise, vizuale sau orale, un număr destul de extins de analize, de organizaţii nonguvernamentale şi institute de cercetare care se ocupă de acest trecut. Am avut în 2006 Raportul final al Comisiei prezidenţiale de analiză a comunismului românesc, care a documentat luarea de poziţie a preşedintelui Traian Băsescu, atunci când în faţa unui parlament în mare parte ostil a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Mai mult decât atât, a cerut scuze victimelor în numele statului român. Consecinţele nu au fost pe măsura importanţei acestui eveniment, iar ostilitatea faţă de preşedintele Băsescu a fost generată şi de această luare de poziţie, dacă nu în primul rând de aceasta. Preşedintele Comisiei, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu a fost şi el atacat în fel şi chip. S-a adus în discuţie mai mult legitimitatea celor care emit condamnări sau critici ale comunismului, decât s-a acceptat analiza sistemului totalitar comunist şi efectele lui pe termen lung. Consecinţele pe care ar fi trebuit să le aibă unele recomandări concrete ale Raportului au rămas suspendate undeva la jumătatea drumului. Raportarea la trecut şi împărtăşirea unei memorii puse în comun, empatia faţă de victime, responsabilizarea morală a celor vinovaţi,  tragerea lor la răspundere, nevoia de adevăr şi dreptate din care se hrăneşte conştiinţa morală  sunt procese lente şi neterminate. Trecerea timpului a lăsat treptat impresia că altele sunt urgenţele prezentului şi ele au şi început să fie, aparent, altele.

Aşadar interesul meu pentru trecutul recent a fost la început, în anii 90, atunci când nu părea clar încotro ne îndreptăm, unul situat sub semnul urgenţei : se tăcuse prea mult, se măsluise prea mult, aveam impresia că adevărul, atât cât poate fi el cunoscut şi transmis trebuie să iasă la suprafaţă. Urgenţa mi se părea a fi ca victimele regimului să poată în sfârşit să vorbească, să fie ascultate. Vocea lor trebuia să fie auzită. Aşa s-au născut volumele de mărturii, preocupările mele pentru istoria orală. Trebuia – credeam eu –  să ajut această voce să se facă auzită, rolul meu era unul de mediator. Acesta a fost impulsul iniţial, mai ales că opoziţia puterii din acei ani la un astfel de demers era şi a rămas mult timp ostilă.  Reacţiile din parlament la prezentarea Raportului a fost expresia cea mai acută, vârful acestei ostilităţi. Ea a fost şi un fel de eveniment revelator, unul cu putere de diagnostic : ne arăta cât era clasa poltică ajunsă la putere de legată de comunism, cât de greu se putea despărţi de el, cât de puţin era dispusă să asume rolul pe care l-a jucat, la modul individual sau colectiv, în generarea exceselor sistemului, în perpetuarea lui, chiar şi după ce acesta fusese declarat decedat. Această denegare m-a făcut să doresc să continui şi ca profesor şi cercetător, am început să fiu mai atentă la cum se generase acest tip de ataşament, adevărată dependenţă, la ce se putea transmite generaţiilor tinere pentru a continua cu ajutorul memoriei un proces de despărţire şi vindecare de comunism. Pentru mine acest rol terapeutic al memoriei era esenţial. El făcea parte din nevoia de înţelege şi de a ierta, din nevoia de a corecta o realitate ce nu se lăsa urnită din inerţia ei.

Era vorba de a te opune unui refuz, în mare parte interesat, de a face cunoscut ce însemnase comunismul ca bilanţ al crimelor şi ilegalităţilor, mai mult decât de absenţa unei culturi a memoriei. Era vorba, în cazul celui mai mare partid ajuns iniţial la putere, de un mod grăbit de a se despărţi ( ca să nu spun descotorosi) de trecutul recent, ignorându-l, ascunzându-l, refuzând să vadă consecinţele pentru a legitima în continuare aşa –zisele „idealuri” pe care le puteau în felul acesta călca în continuare în picioare.

Rezultatele acestei politici au năvălit dramatic asupra societăţii româneşti şi sunt la fel de îngrijorătoare, dar cum uitarea se aşterne în straturi, precum memoria, lumea nu le mai leagă de societatea comunistă. Corupţia, minciuna, dublul limbaj sunt practici care au funcţionat curent în acea societate, au caracterizat-o şi au ajutat-o să supravieţuiască, până la a deveni simptomatice. Asta în timp ce partidul unic elabora ghiduri de etică şi le prelucra prin şedinţe.

Mai gravă decât existenţa acestor practici pe care mulţi le justificau prin nevoia de supravieţuire este azi indiferenţa faţă de ele, lipsa de reacţie civică, acceptarea lor ca o stare de fapt. Cu aceste consecinţe a avut de luptat societatea românească în perioada de după 1989 şi abia în anii din urmă se observă o mobilizarea mai mare în acest sens, mai ales din partea societăţii civile. A rămas însă ca un lest imposibil de eliminat, indiferenţa la nivelul societăţii în ansamblu faţă de călcarea în picioare a valorilor morale, faţă de impostură şi iresponsabilitate. Societatea pare lipsită de mecansimele autoreglatoare. Am aflat de pildă cu uimire, că e nevoie de o lege antiplagiat pentru ca acesta să fie considerat inadmisbil şi condamnabil. Altădată acest lucru se considera subînţeles şi era o chestiune de onoare şi normalitate să fie respins de corpul academic şi chiar de societate în ansamblu.

Ceea ce am spus aici, arată cât de legată e chestiunea memoriei nu doar de trecut, ci şi de prezent., cât de orientată e ea spre orizontul faptei şi al proiectului social de ansamblu.