Cît e de firesc să uităm, mai ales cu privire la un trecut atît de dificil, de greu de acceptat, de suportat? Şi, legat de această direcţie: de unde încolo nu mai e normal să uităm? De unde încolo e urgent, e important, e esenţial să ajutăm memoria recentă?
Uitarea e până la un punct necesară, e o parte importantă a memoriei şi a procesului de selecţie, de filtrare a trecutului. Nu putem reţine totul, ar fi imposibil. Dar există şi uitări motivate sau induse. La nivel personal încercăm să uităm lucrurile care ne inconfortează, ne dor prea tare, ne pun întrebări legate de onorabilitatea sau de conştiinţa noastră. Doliul de care vorbeam include şi el capacitatea de a uita pentru a face suportabil trecutul. E un proces de durată, unul de vindecare, absolut necesar pentru a putea asuma trecutul şi a te despărţi de el..
Dar, lucrurile devin grave când uitarea e una programată de politici publice, e rezultatul cenzurilor impuse deopotrivă memoriei şi cunoaşterii istorice. Adesea se întâmplă asta din raţiuni asemănătoare celor pe care le evocam mai sus : preferăm imaginea despre trecut care ne confortează, ne dă linişte şi ne pune în valoare. O interiorizăm ca una ideală, fie că e vorba de istoria naţională ca model, fie că e vorba de cea pe care o negociem ca imagine în exterior. Adesea o istorie eroizantă, cosmetizată, merge mână în mână cu o memorie bolnavă. Dictatorii recurg în situaţii disperate la acest model pentru a stârni orgoliile maselor şi a le face să suporte dictatura. Oamenii refuză să ia act de un trecut plin de crime şi orori, preferă să îl ignore. Povara lui e greu de dus şi mai ales greu de pus în concordanţă cu imaginea „trecutului glorios” cultivată propagandistic Aici sunt o parte din rădăcinile refuzului de a lua act de trecutul recent, dificultatea cu care s-a impus memoria Holocaustului şi apoi a Gulagului.
Dacă pun în cântar răspunsurile de la primele două întrebări, par a fi enunţat un paradox : suportăm bine lipsa de de coerenţă şi imperfecţiunile sau scăderile uneori abominabile ale prezentului, în timp ce nu ne putem dezlipi mental de ideea unui trecut presărat cu fapte demne doar de mândrie. Această imagine puternic cultivată în comunism tocmai pentru a ne face să acceptăm mizerabilitatea prezentului în care trăiam, a fost prin ea însăşi o frână în calea asumării memoriei trecutului recent după 1989.
Dacă există o uitare legitimă până la un punct, cu totul ilegitimă mi se pare atitudinea de a reprima sau cenzura memoria celuilalt sau a celorlaţi , a celor târâţi prin istorie şi transformaţi în victime de conducători fanatici, de ideologi cinici, de politicieni fără scrupul. Fiecare individ are dreptul la propria memorie şi la a vorbi despre suferinţa sa. De neiertat mi s-a părea să nu vorbim despre cum regimul comunist a distrus vieţile şi destinele a milioane de oameni, doar pentru că unii nu cunoşteau aceste orori sau pentru că unii au profitat de el sau pentru că le plăcea viaţa la bloc şi concediul la mare pe bani puţini, plătiţi de stat din contribuţiile tuturor. Am evocat câteva dintre argumentele celor care laudă viaţa în comunism şi refuză să ia act de natura lui criminală, doar pentru că viaţa lor a fost cât de cât confortabilă sau familiile lor nu au fost atinse de persecuţiile politice.
Despre memorie şi identităţile culturale, „şantierul” pe care l-aţi deschis este unul de mare amploare şi cu rezultate impresionante. Cum aţi început? Cum i-aţi gîndit liniile de forţă? Cum aţi ajuns la – iau doar două exemple, la întîmplare – evreii din Banat şi la germanii din Banat?
Am început cu Fundaţia A treia Europă în 1998 când datorită iniţiativei Adrianei Babeţi care conducea alături de Cornel Ungureanu fundaţia, mi s-a creat oportunitatea de a constitui o echipă de tineri cercetători cu care să extind proiectele de istorie orală şi de memorie a Banatului începute de mine pe cont propriu în 1991, la diferitele etnii care au convieţuit în acest spaţiu de frontieră, integrat României în 1919, care a moştenit această diversitate din Imperiul Habsburgic. S-a constituit în acest fel o arhivă de poveşti de viaţă orientată spre mai multe generaţii, care mi-a permis să observ cel puţin două aspecte ale identităţii.
Una derivă din felul în care oamenii îşi povestesc viaţa. De multe ori e un prilej de a se gândi la ei în diferenţa lor, care nu e totdeauna legată de diferenţa etnică sau religioasă, cum am putea crede, dată find amprenta multiculturală a zonei şi poate şi stimularea unor astfel de teme de cercetare prin modalitatea de acordare a subvenţiilor pentru cercetare imediat după 1989. O povestire de viaţă e şi prilej de autoportetizare şi e aşadar şi un prilej de a observa dinamica identităţii în relaţie cu vârsta, cu meseria, cu statutul social, cu contextele istorice şi culturale etc. M-a frapat în povestirile celor care au avut de suferit în comunism, cât de puternic e implicată identitatea în felul în care e privită, tratată şi integrată trauma. In felul în care ea e raţionalizată, îmblânzită prin modul de a nara şi de a face bilanţuri care repun în echilibru lucrurile.
Pe de altă parte, m-a interesat cum diferitele grupuri etnice din Banat îşi regândesc identitatea în contextul schimbat de după 1989. La ce recuzită fac ele apel pentru a-şi afirma diferenţa şi a se afirma ca grupuri solidare. Evident, memoria e o resursă importantă a discursurilor prin care ele se identifică şi mă refer atât la memoria istorică , la cea culturală, la practicile memoriale şi identitare tradiţionale, la ideologiile în vogă. Ce am descoperit cercetându-i pe evreii sau germanii din Banat, de pildă, a fost diversitaea internă, absenţa unei omogenităţi compacte în termenii căreia ideologiile naţionale şi mai ales etno- naţionale ne-au deprins să vedem lucrurile. Am înţeles că grupurile se definesc unele în raport cu altele prin felul în care interacţionează şi că la rândul lor sunt produse de diferenţieri în termeni alţii decât cei etnici.
În esenţă proiectul meu era să fac un portret memorial al principaleleor etnii pe care le-am studiat în Banat prin interviuri cu poveşti de viaţă, care să contureze şi un portret identitar. Dar nu unul încremenit, ci unul privit ca o construcţie în mişcare, care să dea seama despre ce voiau să fie sau să devină, de ce imagini legau identitatea şi revendicau un statut sau o recunoaştere diversele grupuri care au convieţuit aici. Odată eliberată de cenzură, ce memorie ieşea la suprafaţă şi ce revendicări identitare se enunţau în numele ei în contextul marilor schimbări de după 1989.
Am înţeles însă şi cât de versatilă e memoria şi cum poate ea deveni instrument de identificare în contexte aflate în schimbare sau atunci când presiunile istoriei îi obligă pe oameni să se întrebe cine sunt şi de ce sunt ceea ce sunt sau atunci când identitatea e gândită în termeni de adaptare la situaţii speciale, cum e refugiul sau deportarea. Cazul germanilor bănăţeni de origine lorenă care sunt acceptaţi după Al doilea război mondial în Franţa în virtutea interpretării acesteia ca origine francezeă, deşi fugiseră din România ca etnici germani, m-a fascinat şi m-a învăţat multe despre tipurile de aproprieri identitare şi despre mizele dinamicii memoriale. Aceşti bănăţeni care trăiesc azi în sudul Franţei ca cetăţeni francezi, despre care am scris în Francezii din Banat şi pe care i-am cercetat în mai multe rânduri, fiind la rândul meu vizitată de una dintre familiile pe care le-am cunoscut şi intervievat sunt un bun exemplu pentru a înţelege legăturile non univoce dintre memorie şi identitate. Departe de modelul unei interdependenţe stricte sau a unei cauzalităţi rigide, memoria şi identitatea sunt procese complexe de negocieri , strategii, diferenţieri, afirmări şi recunoaşteri în contexte şi conjuncturi istorice diferite şi în evoluţie, cu dinamici complicate, dar şi teritoriul unor intense fantasmări, al clişeelor şi stereotipiilor care ne-au fost induse, cultivate, transmise.