Pentru recuperarea şi protejarea memoriei  la noi, în România – unde sînt marile performanţe, din unghiul dvs de vedere? Cine sînt – instituţional şi individual – marile staruri, ca să zicem asa?

Fără ezitare aş răspunde că Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, pentru că e vorba de o construcţie memorială care uneşte dimensiunea comemorativă cu cercetarea şi funcţia pedagogică. Centrul de Studiere a Comunsimului, activitatea de arhivare şi editare a Fundaţiei Academia Civică, prezenţa  publică eficientă a acesteia, reunirea în jurul proiectelor proprii a unor oameni din generaţi diverse, găsirea resurselor financiare pentru a se dezvolta şi a stabili conexiuni internaţionale, dezvoltarea unei Şcoli de vară de notorietate, în care elevii s-au întâlnit cu cei mai reputaţi cercetători ai comunismului şi au lucrat ei înşişi pentru a cerceta trecutul recent sunt doar câteva dintre reuşitele care au dat muzeului de la Sighet anvergură, prestigiu şi continuitate. Cu reunirea acestor calităţi  puţine alte instituţii se pot mândri. Sighetul a devenit un adevărat „loc de memorie” în sensul dat sintagmei de Pierre Nora, deci nu doar unul material, ci şi simbolic.

„Marile staruri” – cum propui să le numim – sunt fără îndoială Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care cu prestigiul, energia şi determinarea lor au iniţiat şi dus la capăt acest proiect, dar şi întreaga echipă care i-a secondat, printre care aş remarca-o pe Ioana Boca.

Apreciez pentru rezultatele practice, dar şi pentru coagularea unui nucleu de cercetare profesionist în jurul proiectelor lui, Centrul de Istorie Orală de la Cluj, condus cu brio de istoricul şi directorul BCUT Cluj, Doru Radosav .

Cred că o reuşită e şi Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, unde iniţiativa a aparţinut familiilor victimelor şi răniţilor în Revoluţie, o mobilizare exemplară în favoarea memoriei concepută ca o armă în infinitele procese şi încercări de a ascunde adevărul legat de victime şi reprimarea sângeroasă de la Timişoara. Acestea sunt instituţiile pe care le cunosc eu mai bine şi cu care am avut contacte directe de colaborare. Nu înseamnă că nu sunt şi altele care au avut rezultate meritorii.

La nivel individual apreciez ca exemplar  tot ce a făcut Sanda Golopenţia pentru a recupera memoria tatălui ei, Anton Golopenţia şi implicit a Şcolii Sociologice de la Bucureşt. Sanda Golopenţia mi-a fost într-un fel maestru şi m-a iniţiat în munca de teren. Sunt de admirat şi reuşitele Lidiei Bradley Gheorghiu legate de construirea şi întreţinerea sitului www.memoria.ro . Am  folosit pentru informarea studenţilor cărţile originale ale Ruxandrei Cesereanu, care şi-a găsit un stil propriu în investigarea memoriei.

Nu mai vorbesc de editarea operelor Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca la editura Humanitas şi de întreaga serie „Procesul comunismului” publicată de aceeaşi editură care a publicat şi Raportul final de analiză a dictaturii comuniste coordonat de Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile. Penultimul a reformat ca director arhivele naţionale facilitând accesul la informaţii secretizate anterior şi eliminând o serie de complicaţii administrativ birocratice de tip securist. Cristian Vasile e un istoric din noua generaţie care a tratat subiecte tabuizate anterior, într-o manieră care nu se limitează la demersul de tip pozitivist. Vladimir Tismăneanu se recomandă de la sine, prin cărţile sale cu conţinut teoretic, filosofic, dar şi prin portretele pe care le face în ultimele cărţi liderilor din nomenclatura de partid stalinistă. El ilustrează bine legătura dintre studiu şi intervenţia publică neobosită.

Apreciez în mod deosebit ce au făcut pentru memoria şi istoria comunismului românesc Denis Deletant, Marius Oprea, dar şi mulţi cercetători mai tineri precum Cristina Anisescu, Adrian Cioflâncă (şi  pentru memoria Holocaustului) şi alţii de la CNSAS, unde, la un moment dat, Virgiliu Ţârău a consolidat o echipă de cercetare bine pregătită. Examenul meu e rapid şi superficial, multe alte iniţiative ar merita menţionate.

Demersurile –instituţionale şi individuale – de la noi în acestă direcţie se raportează, mă gîndesc la unele exemple – pe care le putem denumi de „bune practici” – din afară. Care sînt pentru dvs aceste repere? Ce ţări ar fi bine să imităm, în privinţa recuperării şi protejării memoriei, ce instituţii, ce şcoli de gîndire?

Am avut ocazia să văd astfel de exemple de bune practici în Polonia, de pildă, care a fost printre primele ţări în care memoria comunismului a fost o preocupare şi a generat instituţii eficiente. Acolo deschiderea arhivelor a mers mână în mână cu recuperarea de tip muzeal şi au fost implicaţi pe lângă specialişti în istorie şi artiştii. Ei au reuşit să dea un aspect inedit formelor prin care conţinuturile să fie puse în relief. In ce priveşte Holocaustul sau perioada nazistă, Germania e cea care mi se pare că a reuşit proiecte de anvergură, care pun bine în echilbru nevoia de documentare cu cea de comemorare, latura artistică cu cea de pedagogie a memoriei.

Nu ştiu dacă putem vorbi de şcoli de gândire, dar apreciez de pildă modul cum tratează chestiunile în discuţie aici,  Henry Russo,  care a participat la crearea Institutului de istorie a Timpului Prezent în 1981 la Paris, institut pe care l-a şi condus o perioadă destul de lungă de timp. Am mare admiraţie pentru lucrările lui Tzvetan Todorov legate de memoria regimurilor totalitare, dintre care o parte sunt traduse şi în română.

Memorie, istorie, uitare, opera lui Paul Ricoeur tradusă la Timişoara le editura Amarcord în chiar anul apariţiei, în 2000, a creat cadrul necesar pentru o reflecţie de tip filosofic asupra relaţiilor dintre memorie şi chestiunea iertării sau a justiţiei, pe lângă faptul că ne oferă un ghid în confruntarea curentelor de opinie care tratează legătura dintre memorie şi istorie şi ne familiarizează cu un vocabular adecvat tratării hermenutice a acestei chestiuni.

Cred că un demers exemplar în plan artistic e acela pe care il face în slujba memoriei artistul Christian Boltanski.

De fapt, de ce e important să întreţinem memoria? De ce unii – dvs, spre exemplu – se luptă să fie recuperată şi protejată? Iar alţii, dimpotrivă, sînt un fel de agenţi – uneori agresivi – ai uitării, un fel de bodyguarzi ai amneziei cultivate?

Protejarea şi conservarea memoriei sunt practi învăţate, transmise, cultural construite Rolul lor e înainte de toate e acela de a crea punţi între generaţii şi între oameni sau grupuri de oameni  care au experienţe diferite ale trăirii în istorie. Impărtăşirea cu ceilalţi e un liant social şi cultural important, un tip de mediere necesară pentru a asigura un sentiment al coeziunii şi continuităţii, chiar dacă el e unul imgainar. Cei care îşi investighează trecutul o fac de obicei în scopuri legitimante sau din nevoia de a completa partea de viaţă trăită cu cea recuperabilă prin amintire sau surse memoriale. Un interes de tip romanesc sau ficţional poate anima curiozitatea noastră pentru ce a fost în trecut, încercările de a-l reprezenta şi de a-l retrăi, reconstituindu-l din ce mai poate fi recuperat . Se poate face acest lucru, evident, şi din raţiuni identitare.

Inamicii memoriei sunt cei care nu se încred în ea sau, mai ales,  cei care au interesul de a distruge transmiterea memorială. O fac pentru că ştiu care e puterea memoriei de a pune în acţiune ideile, reprezentările, credinţele ce îi sunt asociate. A face tabula rasa din toate acestea e un mod de a-i refuza celui în cauză dreptul la recunoaşterea identităţii pe care şi-o revendică., în numele continuităţii cu trecutul. E un mod de a-l reteza de acest trecut.