Doctor Lister 7, în Cotroceni

Între multele felii de București care mi-au fost date în ani, cea dintâi a fost verde cu dărnicie și alinător.

            Locuiam în Cotroceni, pe o stradă cu tei, în dreptul bisericii Sfântul Elefterie mare, ale cărei vârste cărămizii și cenușii parcă vesteau culorile unui palton întors, vopsit bordo și garnisit la guler și la mâneci cu un miez de astrahan argintiu, pe care mama avea să-l poarte la nesfârșit în anii noștri negri. În paltonul acela, mama aducea ea însăși cu o turlă de biserică, gândeam nerostit, pândindu-i vag întoarcerea de la școală pe una din băncile aflate în bucățica de parc cu trandafiri de la colțul străzii. Seara, rondul cu trandafiri era stropit cu dichis de un om în vârstă și uscățiv din care nu rețin decât gravitatea cu care ținea furtunul și răbdarea meticuloasă cu care se îngrijea ca fiecare din tulpinile înalte cu flori galben-rozurii să-și bea tainul. Furtunul de grădinar mi-a rămas de atunci în minte ca o posesiune de preț, inaccesibilă, când l-am cumpărat, simplu, pe primul, aici departe, noua achiziție și rostul ei în serile mele s-au altoit pe amintirea trandafirilor bucurați cândva de un necunoscut inimos.

            Mai puțin dichisiți, mai obosiți, trandafirii din rond erau tot acolo când, mulți ani mai târziu, într-o dimineață de toamnă, cu mama care se simțea rău alături, am așteptat nesfârșit un taxi care se încăpățâna să nu vină, să nu o ducă la spitalul unde avea să moară peste un număr de luni.

            Din teii de pe strada Dr. Lister, care mirosea ca un ceainic uriaș în fiecare primăvară, fratele meu și cu mine culegeam cu seriozitate partea „noastră”. Florile bărbătești și femeiești, unele portocalii și mate, altele blond transparente, erau puse la uscat pe ziare despăturite care micșorau parcă mai mult spațiul strâmt al locuinței. Momentul de vârf al contribuției noastre la transfigurarea cinelor era acela în care îndesam delicat în niște săcultei de pânză verde pal, cusuți anume pentru ceai sau pezmeți, florile uscate întreg. Trăgeam apoi șnurul, tot verde și el, dar mai închis, și făceam funtă. Sacul ușor și parfumat era așezat pe un raft, în cămară. Patru–cinci săculeți ajungeau pentru iarnă, mai mulți nici nu ar fi avut loc.

            Pe stradă trecea diminețile un vânzător de iaurt. Își vestea marfa strigând, coboram în fugă cele trei etaje ale blocului din fundul curții, din care visam noapte de noapte că sar cu agilitate sigură direct pe asfalt, traversam fugind spațiul îngust și ieșeam în dreptul „blocului din față”. Iaurtul se vindea în borcănele albastre din porțelan cu capace de aluminiu, le luam de pe tablaua înțesată și reveneam cu prada răcoroasă în mâini, în timp ce negustorul intona convins și grav „iauuuuurt… iá-úrt proaspăt” alungind stins silabele pe măsură ce se pierdea înspre Dr. Clunet. Un asemenea borcan mi s-a părut că ar trebui să facă parte din zestrea mea de emigrant, îl am în preajmă, aici la Providence, Rhode Island, după atâta amar de ani. Scrie pe el „Miorița” cu litere de mână desenate plăcut pe fondul siniliu ca al caselor vechi din Ardeal, îl umplu cu flori de primăvară ori sălbatice și mă simt mai aproape de zvonul unui București bun.

            În grădina sălbăticită din spatele bisericii Sfântul Elefterie mare soseau, către Paști, ciobani cu miei de vânzare. Strada se umplea de zarvă și de vaiet. Se liniștea apoi dintr-o dată și interesul ni se muta către spațiul triunghiular din dreptul chioșcului cu chibrite și ziare de pe strada Sf. Elefterie, unde se spoiau tingiri, se vindeau mici și se aducea din când în când casată.

            Era vremea cartelelor, cumpăram zilnic trei–patru bucăți de pâine lutoasă cântărite stângaci de brutarul din spatele bisericii Sf. Elefterie mare — fost profesor universitar. La băcănie sau alimentară se găsea uneori și unt, șuncă sau parizer, cracauer, de la piața dinspre Costache Negri bunica mai lua câte un pui când ni se ura de carnea de berbec de la măcelărie.

În „grădina cu statuie” dintre bulevardul Ardealului și cheiul Dâmboviței, unde descoperisem cândva păpădiile, ne jucam de-a statuile intrând, cu un sentiment de vinovăție, pe iarba cosită regulat, până aproape de rondurile cu flori.

Locuiam pe Dr. Lister 7, în blocul din fundul curții, la etajul trei, în dreapta. Între blocul din față, identic cu al nostru, și cel din spate, două dreptunghiuri cu trandafiri mici, sălbatici, în toate nuanțele de la roșu plin la zmeuriu, cireșiu, corai, roz sau bordo, încadrau deopotrivă ușa noastră principală și ușa de serviciu a celuilalt bloc. Pe latura din stânga a celor două blocuri, vagonetul în care se transporta gunoiul srâns în spatele curții circula pe șine înguste până spre stradă, sub cireșul din curtea vecină, de care ne despărțea un gard înalt din lemn. La stradă, un gard gros din ciment de trei sferturi de metru înălțime cu, deasupra, niște bare groase din fier aducând a spătar, adăpostea deseori, tot în partea dinspre cireș, un bărbat înalt cu ochi albaștri, cu părul alb și lung, îmbrăcat în haine curate care-și pierduseră demult culoarea, albind ca și el. Zăbovea senin și tăcut câteva ceasuri și oamenii îi puneau alături câte ceva de mâncare, vreo haină veche, rareori bani. Fața i se lumina ușor, înclina capul a mulțumită demnă și prin zi trecea parcă o înseninare.

            În partea dreaptă a casei un gard jos și transparent din sârmă mai mult ne unea decât ne despărțea de curtea vecină în care campioana Julieta Namian izbea de peretele verde, de dimineața până seara, o minge istovită de tenis. În fundul curții, în colțul din dreapta, umbra cu dude zemuinde a unui pom crescut la câțiva metri sub nivelul nostru, în grădina uriașă a unor vecini necunoscuți de pe strada Costache Negri, îi ademenea pe copiii mai îndrăzneți, care coborau și urcau neobosiți în chipuri ce mi-au rămas de neimaginat. Când am crescut viermi de mătase, frunzele accesibile ale dudului au umplut pe o vreme biroul tatei și casa a cunoscut zgomotul mărunt al ronțăitului lor egal.

            Apartamentul nostru se compunea din două camere și un hol. În cea mai mare se afla dormitorul unde dormeam mama, tata, fratele meu și cu mine. Dormitorul găzduia și biblioteca mamei. În camera mai mică era biroul tatei, cu biblioteca lui și un pat îngust, acoperit cu o pătură soldățească, unde a dormit, ani de zile, venită în refugiu la București, după ce casa din Bozovici îi fusese bombardată și ulterior vândută, bunica. Înaintea ei, patul îl găzduise pe fratele mai mic al tatei, Bubi. La câțiva ani după moartea tatei, când noi crescusem, bunica s-a mutat la Bubi și soția lui Maria, care aveau copii mici.

            Dormitorul era despărțit de hol printr-un glasvand acoperit, ca și ușa de sticlă a biroului, cu perdele fixate pe vergele metalice. Glasvandul acela, mi-l amintesc deschis doar o dată, de un Crăciun. Un brad mare se înălța la limita dintre dormitor și hol, la bucătărie se prăjeau castane și, pe o clipă, ne-a atins viețile desăvârșirea.

Holul era străpuns de uși — spre cele două camere, spre holulețul de la intrare, spre un alt hol mic din care se trecea la  bucătărie și baie, spre balconul prelung și îngust în care făceam plajă ascultând sfârâitul uleiului încins și zgomotul de cratițe din bucătăriile active ale blocului din față.

[…]

Prietene
 

În bloc nu erau fete de vârsta mea. Numele meu nu era strigat nici de copii, nici de mama sau bunica. Când nu eram sus, eram la câte una din prietenele din împrejurimi. Aveam o prietenă pe Lister, puțin după cizmăria de la nr. 12, la care mergeam să mă dau în leagăn — îmi plăcea să urc din ce în ce mai repede la 70–80 de grade înainte și înapoi, până amețeam. O alta, pe numele de familie Nichifor, era fiica unei somități a momentului. Locuia într-o vilă crem, înaintea vilei roz de la colțul cu strada Dr. Pasteur, urcam amândouă în pod, unde se uscau, agățați pe sfoară, ciorchini de struguri negri, și-i vămuiam. Părinților ei nu le plăceam. Mai era Tamara Zambilovici, tot pe Lister, mai în sus, dar înainte de vila lui Gaghel, cel cu brutăriile. La ea cred, nu sunt sigură, poate la o vecină a ei, se aflau în spatele casei doi sau trei vișini în care m-am urcat, pe scară, și eu. Carmencita Lepădatu locuia nu departe de școală, aproape de casa lui Oprescu. Ketty (Alexandra) Nicolau, șahistă recunoscută de pe atunci, locuia ceva mai departe, pe Iatropol mi se pare. Avea scoici de tot felul, aduse de la mare, de ea, de fratele ei Claude și de sora ei Monica, în casă gătea un bucătar francez, neîntrecut în a pregăti orez cu lapte, Ketty era singura din clasă care reușea să danseze cazaciocul și prietena mea de suflet.

[…]
 

Domnișoara Economidis

Cu fetele Stamatin, cu Dănuț și cu mine, cu alții de care nu-mi amintesc, părinții noștri constituiseră o clasă de franceză și o plăteau împreună pe M-lle Economidis ca să ne predea ore de două ori pe săptămână. Orele se țineau la Stamatini, la noi nu ar fi fost loc. Acolo, în preajma unui Crăciun am mâncat pentru prima dată bomboane fondante. Nu știusem că există pe lume ceva atât de desâvârșit. De la fetele Stamatin împrumutam mai târziu cărți, ce aveam eu se terminase demult, fusese citit și răscitit.
            Domnișoara Economidis avea părul tuns scurt, drept, vopsit arămiu. Era dreaptă, elegantă fără a face caz, locuia în dreptul Palatului Pionierilor, în aceeași casă cu Nicolae Batzaria, Moș Ene pe la gene, și ne punea să scriem portrete în franceză și să ni le citim unii altora. Îmi amintesc cum am ascultat un portret scris de Chiți, sora Stamatin cea mare, fără să-mi dau seama că e vorba de mine. Cu aceeași uimire cu care, mai târziu, aveam să-mi ascult vocea înregistrată la magnetofon, nepercepând în ea nimic cunoscut. Chiți vorbea despre insistența cu care îmi apăr fratele în fața altor copii.

[…]

Pontiac și Buikeikt    

            În București se circula încă în mașinile vechi, de dinainte de război, reparate și cârpite la nesfârșit. În parcul cu statuie, fratele meu și cu mine stăteam și puneam pariuri pe marca mașinii ce urma să treacă întâi pe Bulevardul Ardealului. Nu îmi mai amintesc de miză, doar de tonul triumfător pe care câte unul din noi striga: Ford! Plimut! Pontiac! Buikeikt! (Buick Eight, firește, de engleză n-aveam habar). Ne jucam așa ore în șir. 

[…]

La Statistică, în Brezoianu 31

Biroul tatei se afla la etaj. La etaj pare a fi fost și sala cea mare a Oficiului de Studii. Îmi amintesc că o dată, mergând la Institut, tata nu era încă director, am silabisit pe perete o lozincă nouă: „Cine nu muncește nu mănâncă”. „Nu mănâncă ce?”, am întrebat, dornică să înțeleg enunțul cel nemaiauzit. A fost rândul tatei și al colegilor lui să se mire. „Cum adică ce?” „Păi, nu mănâncă supă, mâncare, ce nu mănâncă?” îmi amintesc că am răspuns și, pe o clipă, fețele li s-au luminat a zâmbet.

            Era o perioadă a nedumeririlor. La fel întrebase cineva din clasă, atunci când, cântând „Pân’ la unu o să piară/ dușmanii poporului”, ne-am luat rămas bun unii de la alții  și de la Școala franceză care se închidea, „Până la ora unu când,  în ce zi?”. Faptul că „pân’ la unul” însemna „până la ultimul” l-am aflat de la profesoare, mi l-a confirmat mama, a fost o noutate. Nu era cu mult mai lămuritor, dar renunțasem de acum să înțeleg în adâncime fiecare lozincă și fiecare cântec.

[…]

Plimbări și articole

            Plimbările la pădure, cu tata le-am făcut și cu nimeni altul la fel de atunci. Câtă vreme a lucrat, ele nu erau dese. Mergeam cu mașina Institutului, ca să nu îi ia mult timp, ne uitam la pomi și vorbeam, despre ce nu mai știu, vorbele s-au șters din aer și din auz, a rămas vagă în suflet bucuria. Aveam tată și vorbeam. După masa, nu conta că era duminică, tata trecea din nou pe la birou. Mergea pe jos, parcă pentru a compensa astfel drumul cu mașina, de care profitasem toți trei.

            Un an mai târziu, în 1949, când tata nu mai avea slujbă, plimbările duminicale au devenit regulate. Tata lucra acum acasă, cu bucata, „pentru Planificare” și era plătit cu bancnote noi, neîndoite. Atunci a introdus ideea articolelor, achitate dacă erau acceptate. După plimbări, scriam despre ce văzusem și pricepusem. Dacă cele scrise aveau noimă, articolul era achiziționat și autorul primea un onorar din banii cei frumoși. În căutare de efecte speciale, îmi amintesc că am început o dată un text în genul „Soarele era de trei sulițe”. Tata a zâmbit și mi-a primit articolul.

            Plimbarea la șosea nu se explică numai prin faptul că, duminică fiind, nu trebuia să meargă la birou dimineața. Cred că tata își va fi făcut tacit un dar de pădure în ziua aceasta de Sfântul Gheorghe, el care se numea Anton Gheorghe.

[…]

Tramvaiul 14

            Tramvaiul 14 trecea pe vremea aceea pe srada Dr. Lister. Copiii puneau carbid pe șine și pușcau. Stația se afla la colțul străzii, în dreptul magazinului Meinl. La Meinl se vindea cafea, se aduceau uneori portocale, învelite fiecare în foiță portocalie proprie. Lângă Meinl fusese cândva o florărie cu geamuri pe care curgeau continuu și misterios șuvițe de apă — îmi amintesc încețoșat de minunea florilor dintr-o clipă în care, neavând cuvânt pentru ele, creasem unul, fredonându-l îndelung, vrăjită, în fața vitrinei: ciuli. În 1948 florăria fusese de mult înlocuită cu  un magazin de mezeluri și brânzeturi, de unde mergeam, să cumpăr unt, rareori șuncă. Untul se aducea în calupuri mari și se așchia cu cuțitul, la fel cu halvaua din magazinul de vizavi. Plecam cu pachetul învelit în hârtie albă și mâncam pe drum din untul rece și bun, care n-avea de ce fi pus pe pâine, gustos și dulce și proaspăt cum era.

[…]

Penultimul Paști împreună

Vor fi fost, ca de obicei, cozonaci și ouă vopsite. Nu știu dacă atunci s-a întâmplat să nu fie de găsit mac și bunica nu a făcut decât cozonac simplu și cozonac cu nucă. Dacă atunci a fost, noaptea mă ridicasem din pat și, pe jumătate adormită, spusesem răspicat că mie cozonacul nu-mi spune nimic dacă nu e cu mac.

Miel cumpăram de la ciobanii care veneau cu turma în spatele bisericii Sf. Elefterie mare, chiar în fața casei noastre, în ajun de Paști. Era un vaier prelung, pe care îl voi înțelege mai bine mulți ani mai târziu, locuind în Drumul Taberei, la capătul lui 37, unde, în lanurile de porumb un an, de grâu în cel următor, ciobanii tăiau pe loc pentru clienții din blocuri, mieii fragezi și roz pal pe dinăuntru, în timp ce oile zbierau istovit. Clipa cumpărării din Dr. Lister nu o am în minte. Văd însă în fața ochilor, acum când scriu, un cap de miel, pus la cuptor și îmi aud, minute în șir, tânguirea-bocet, „Mielule, mieluțule” la gura cuptorului. Nu știu dacă a fost de Paștele din 1948, înaintea lui sau în 1949. Știu sigur că nu a fost după 1949.

Când tata avea oul câștigător și nu mai era cu cine să ciocnească, obișnuia să-l spargă izbindu-l de frunte. Mama se îngrijora, o să rămână urme. Noi copiii eram încântați de claritatea soluției.

Cineva mi-a povestit, cred că delicatul Nicolae Economu, că în sala lungă cât un hangar a Oficiului de Studii de la Brezoianu, în care am ajuns nu o dată și eu, atunci când erau de rezolvat probleme complicate, tata se dădea literalmente cu capul de pereți. Mai în glumă, mai în serios, mergea pe lungimea sălii de la un perete la altul, atingea cu fruntea peretele și făcea cale întoasă, atingând frontal peretele opus spre a reporni iar și iar. Funcționarii Oficiului de Studii erau tineri, între 30 și 40 de ani, tânăr și el, gluma și lucrul se împleteau.

Cum a fost penultimul nostru Paște împreună? Ne-am plimbat, aflu, cu tata de pe la 11 dimineața până pe la 1 și jumătate. Am zăbovit în Grădina Botanică. Locul nostru preferat era o regiune mai sălbatică a grădinii, unde se afla o baltă cu melci de forme ciudate și, nu departe, o pantă printre pini cu ace mirositoare, pe care o luam la vale cu sentimentul marii aventuri. De stat pe bancă, stăteam însă mai cu seamă pe aleea cu castani, uitându-ne curioși la bazinul dezafectat din mijloc.

Am prânzit apoi cu toții. Tata a ieșit la un moment dat în balconul nostru îngust și lung, de lungimea holului sufragerie.

Din balcon vedeai bucătăriile blocului din față, auzeai sfârâitul prăjelilor, vorbitul cât se întâmpla, și erai văzut sau auzit la rândul tău. Statul pe balcon va fi fost un mod de a se sustrage pe un răstimp zgomotului pe care-l făceam noi copiii. Sau poate că bunica se afla în biroul tatei și dormea. Ori, mai probabil, tata încerca să așeze spornic multele lucruri vechi care se îngrămădeau pe balcon.

Obosit cum era, cu un ciment tulbure pe jos, cu dâre negre prelingându-se pe vopseaua crem a pereților, balconul a fost totuși mai târziu un loc în care am stat la soare și am visat la viitor. Îmi aduc aminte de perioada epidemiei de poliomielită. Mama nu ne lăsa să ieșim din casă. Stăteam pe balcon și ne uitam la cer întrebându-ne vag ce va urma. Așa va fi stat și tata. Sau, cine știe, se uita la filatori, care se uitau la el.