Raportate la memorialistica foştilor noştri deţinuţi politici, digitaţiile „autoficţionale” ale unor autori din ultimul val au ceva jenant. Din fericire pentru aceştia din urmă, cele două genuri nu sunt comparabile, după cum nu pot fi comparate experienţele de viaţă topite în cărţi.
Fără a generaliza, să spun că prefer din capul locului (deşi impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor dramatice episoade biografice – vanităţii imaturităţii scriitoriceşti, ce-şi stabileşte ca obiectiv suprem publicarea cu orice preţ. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu „Tortura pe înţelesul tuturor”, Adrian Oprescu împinge şi mai mult, în faţă, momentul primei cărţi, publicând „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate” la borna 78.
 

Distanţa consistentă între anii de închisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei îl ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile în perspectivă şi într-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile „de neuitat” ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe într-o silă, aşa zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.
 

Pe de altă parte, publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri în serie, autovictimizante şi autoeroizante. În anii ’90, s-a ajuns la un exces depoziţional şi testimonial, la o supraofertă de existenţe văzute dintr-un unghi propriu şi livrate celorlalţi cu garanţia obiectivităţii depline. Din păcate, depoziţiile nu s-au suprapus, unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toţi au vrut să figureze în loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomot de fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate şi parcă ruşinate ale adevăratelor victime…
 

Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutului atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lunga aşteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pe piaţa românească de carte şi se adresează, totodată, unei generaţii ce vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Această nouă generaţie de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică, desigur, riscul necunoaşterii şi al idealizării. Dar nici nu se simte parte a tabloului istoric, element component al situaţiilor şi mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe care comunismul cu lozincile lui şi anticomunismul cu clişeele sale îl lasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă de Adrian Oprescu, decât cei care au trăit-o efectiv şi decât autorul însuşi. Neinfluenţat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului şi Dreptăţii cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerul prezentului o doză de relativism şi se lasă convins nu de exerciţii retorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstraţii din aproape în aproape, „matematice”, inatacabile.
 

Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind de obicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foştilor deţinuţi reprezintă condiţia indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferă automat şi textura paginii, ceea ce dă culoare, substanţă şi semnificaţie episoadelor de închisoare. Există victime reale, dar care nu au darul expresiei suferinţelor îndurate, după cum există impostori ai suferinţei, cu talentul de a o inventa literar.
 

Fără plasticitatea şi umorul negru al lui Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu îşi accesează aproape inginereşte anii de tinereţe „petrecuţi” după gratiile regimului popular. Are un concept şi o schiţă de lucru, un plan de la care nu se abate digresiv şi o cât se poate de logică împărţire a materialului biografic cu care operează. Într-o compartimentare strictă şi într-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără a le amesteca în apele memoriei afectiv-asociative, „Vărul Alexandru…” începe cu „Colţul meu de rai” (amintiri din copilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu „Căderea în infern” (arestarea şi detenţia) şi se încheie printr-un „Epilog” postconcentraţionar. Finalul cărţii e la fel de exact, just şi clarificator ca începutul ei. „Amintirile mele clare încep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic.”, ne avertizează autorul în prima frază, grăbindu-se să adauge, ca precizare introductivă: „Numai că, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul părea imens.” (p. 27). Pe ultima pagină, închiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpiţel al tinereţii spre înţelepciunea septuagenarului care îl reproiectează în contrast cu grozăviile traversate: „Şi-am izbucnit în râs. Un râs sănătos. Eram singur cuc. M-am simţit dintr-odată optimist şi fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu aşa. Nici măcar unul. Nici o poartă din viaţa pe care o puteam zări în faţa mea nu era deschisă. Dar eram tânăr.” (p. 363).

 

Acestea fiind reperele între care se aşează cele trei secţiuni şi „poveştile adevărate” grupate (crono)logic, centrul de greutate şi de interes al cărţii se află în secţiunea mediană. Secvenţele din paradisul copilăriei sunt subţiri şi irelevante, documentar-literar, în raport cu cele ulterioare, din împuţiciunea fizică şi morală a închisorii. Şi totuşi, preistoria infantilă a acestei experienţe teribile are rolul ei în economia cărţii. Printre episoadele „copilului universal”, cu şotiile şi spaimele lui, cu îndrăznelile şi timidităţile vârstei, se întrevede mereu o anumită alcătuire familială şi socială, uneori prezentată direct. Stâlpii „vârtoşi” ai unei porţi de pe conacul de la Cezieni, casele făcute la începutul secolului trecut şi vila executată de meşteri italieni, pivniţa încăpătoare şi acareturile în bună rânduială, camerele de patru metri înălţime, hota masivă de lemn şi căruţa, şareta, docarul, faetonul, trăsura, sania aşteptând cuminţi anotimpul şi condiţiile de utilizare, uşile solide şi bine încuiate de care micul protagonist şi vărul lui Alexandru, pedepsiţi, nu mai pot să treacă: totul arată o întocmire a averii, o cuprindere şi o firească aşezare a vieţii într-o matcă.
 

Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă şi se dau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi ce moşteneşte partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca un ins avid să o mărească), dar într-o curgere lină şi amplă a existenţei comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecerea bunicului – adevăratul spirit de boier – în trăsură, alături de nepotul încântat: „Traversam văioaga care ne ducea în sat şi intram pe uliţa principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute din scânduri ţintuite pe patru ţăruşi înfipţi în pământ. Fiind sărbătoare, pe bănci şedeau sătenii, în straie strămoşeşti, frumos colorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, în afară de horă pentru cei mai tineri, altă distracţie nu aveau. Pe măsură ce trăsura se apropia de ei, îi vedeam, de o parte şi de alta a uliţei, cum se ridicau în picioare. Era salutul lor. Bunicul ridica pălăria şi o balansa de sus în jos. Era răspunsul lui la salut, care se ţinea până se termina satul. Eu priveam înapoi la cei ce se aşezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul şi aşezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul şi ne însoţea prima parte a călătoriei.” (pp. 57-58).
 

Senzaţia de trăinicie a lucrurilor, a aşezării şi a casei o poate avea numai memorialistul de azi, nu şi copilul din trecut. Tot acest supliment descriptiv şi valorizator, oferit prin rememorarea atentă a vieţii de familie şi a ritmului ei, este opera celui care, o dată cu instalarea comunismului, a pierdut totul. Străbătând un acelaşi drum, la vârste diferite, el poate compara cele două realităţi (interbelică şi postcomunistă), constatând fotografic dezastrul istoriei: „Când străbăteai câmpurile, pe vremea copilăriei şi chiar a adolescenţei mele, peisajul era complet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era acelaşi?, se vor întreba cei care îl văd astăzi. Nu era acelaşi şes întins la nesfârşit? Ba da, ca întindere era acelaşi, dar arăta altfel. Şi arăta altfel pentru că era ca o încăpere mobilată cu gust pe lângă o hală pustie şi cu geamurile sparte. Peste tot erau presăraţi copaci: meri şi peri pădureţi, nuci, ulmi, stejari, liziere de salcâmi, crânguri, haturile cu arbuşti şi tufe, vizuini de iepuri, cuiburi de prepeliţe şi potârnichi. Când munceau la câmp vara, ţăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce şi să tragă un pui de somn. Copacii, haturile, crângurile şi, în special, lizierele de salcâmi reţineau în troiene zăpada viscolită. Ea se topea încet primăvara şi intra în pământ. Dacă venea o ploaie torenţială, apa băltea pe terenuri, între haturi, care jucau un rol important. Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind înghiţită încet de pământ. Şi pe atunci verile erau secetoase în câmpie. Dar recoltele tot erau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuştii au dispărut şi în locul lor, pe kilometri de suprafeţe necultivate, pe pârloage, au apărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de la un an la altul. De asta când, după şaizeci de ani, am refăcut drumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic din peisajul pe care îl străbăteam în copilărie, în trăsură, alături de bunicul îmbrăcat în costum alb de buret.” (pp. 60-61).