Dacă în descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este prea direcţionat-didactic, destul de previzibil, de la un punct încolo, în ceea ce-şi aminteşte, „Căderea în infern” îi prilejuieşte numeroase pagini remarcabile, întreţesute strâns cu episoadele dramatice lăsate în urmă. Dar, iată, nu de tot… Spaţiul deschis şi gospodăreşte amenajat, precum şi interiorul plin de surprize, dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spaţiu comprimat, pus parcă în menghină, o dată cu vieţile cobailor disponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate întâmpla pe întinderea şi în atmosfera patriarhală a Cezienilor e înlocuit de spaima (întâi viscerală, apoi raţională) că absolut orice se poate face, în penitenciar sau la Canal, cu cei întemniţaţi din motive politice, cu motivaţii contextuale şi pretexte absurde, pe o aceeaşi platformă de supunere, înfricoşare şi batjocorire a omului.
 

Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comerciale în dimineaţa lui 15 octombrie 1949, îşi va pierde, gradual, inocenţa. Procesul în sine merită urmărit în carte. Autorul implicat va admite la un moment dat, într-un fel de aparté cu lectorul, că „îi înjurasem tare şi fără rezerve”, primind pentru aceasta de la ei doi ani de închisoare. Numai că tot el, comparându-şi pedeapsa cu ale altora, care realmente nu făcuseră şi nu spuseseră nimic „duşmănos” la adresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfel în logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat, protagonistul va avea strania senzaţie de alteritate a propriei „vinovăţii” şi a propriei persoane. Privindu-se din afară, cu obiectivitate, şi raportând cuantumul personal de suferinţă la cel pe care-l înregistrează în dreptul unor colegi de detenţie, el nu mai poate avea acea neagră jubilaţie a scufundării fostei victime în vechea ei durere.
Pe nici un segment al evocării experienţei lui carcerale, autorul-personaj nu se plânge live şi nu-şi plânge de milă, retrospectiv; nu se vaită şi nu-şi blesteamă zilele, soarta, ţara. Memorialistul are o abordare „tehnică” şi o accesare metodică a infernului prin care a trecut. Iar deţinutul din 1949-1951, studiat atent şi translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, în filele „poveştilor adevărate” publicate după şaizeci de ani, nu urmăreşte supravieţuirea cu orice condiţie, ci rezistenţa cu orice preţ.
 

Nuanţa este foarte importantă, în spectrul extrem al zilelor şi nopţilor de arest, şi apoi în anotimpurile petrecute printre politicii scheletici şi greii de drept comun. Scenele pe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare la întâmplările trăite sunt pe cât de bogate în detalii, pe atât de impregnate de semnificaţia pe care, încă din momentul iniţial, o iau. Studentul aruncat în închisoare vede bine lucrurile şi faptele şi caută să le priceapă cât mai rapid, în conexiunile şi – mai important – în rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferinţa fizică şi nu poate fi deposedat de simţurile lui (inclusiv cel moral), de care continuă să se folosească pentru a înregistra închisoarea, adică infernul, şi a o înţelege ca atare.
Inocenţa, echivalând cu încrederea deplină în instituţii şi în oameni, în valori şi în principii, şi-o pierde în trepte; numai că treptele acestea sunt dese şi coborâtoare. Cu cât este pus în situaţii mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecare dintr-un şir, ca un zero, cu cât primeşte pedepse mai crude şi e torturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru şi obiectul lor va cuprinde mai bine, pe toate axele şi dimensiunile sale, democraţia populară în care se încăpăţânează să supravieţuiască.

 

Ca şi „Tortura pe înţelesul tuturor”, „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate” recuperează şi reproiectează cvasi-cinematografic istoria exterminării deţinuţilor noştri politici şi, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de rezistenţă izolată la oroarea cu program. Într-o epocă a criminalilor („era ticăloşilor”, cu formula lui Marin Preda), în care „derbedeii” întruchipează Statul şi Puterea, iar elita ţării este tratată ca o clică putridă şi decimată în închisori, mutaţiile şi hibridizările morale, contaminările şi inversiunile au un efect mai pervers şi mai profund decât o teroare istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care să o ambaleze. Tânărul şi, aparent, necoptul intelectual găseşte foarte aproape de el un reper, îl vede pe un Ion Chiţu simplu, bun şi dârz, care rămâne aşa cu orice risc, chiar de va fi să ajungă „schelete” şi să dea ortul popii. După lungi sesiuni de… comunicări ştiinţifice, dialoguri în care-l instruieşte pe curiosul său tovarăş de suferinţă, „domnişorul” cu carte, eroul nostru, îl recunoaşte pe Chiţu drept adevăratul erou, adevăratul model. Îi dedică, peste ani, un capitol în această carte; şi îi acordă, în prezentul dramatic al trăirii ei, o încredere nelimitată. O încredere pe care, vai!, o retrage multor intelectuali cu pretenţii de ieri şi de azi.
 

În mod semnificativ, scena care urmează, şi pe care o redau aproape integral, pentru fineţea psihologică a observaţiei şi acuitatea morală, vine după întâlnirea esenţială cu Ion Chiţu. După ce a dat noţiunii de curaj şi ideii fundamentale de bunătate înfăţişarea concretă, aspectul câtuşi de puţin spectaculos al unui ţăran pe nume Chiţu, Oprescu se poate studia cu şi mai multă ascuţime, se poate evalua şi mai sever. Desprins ca o conştiinţă liberă şi interogativă de chiar gesturile pe care le face, de laşităţile şi complicităţile omeneşti, puzderie în condiţii de închisoare, el se observă şi se penalizează într-o memorabilă scenă a autojudecăţii: „Prima roabă a fost încărcată. Am luat-o şi am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-a doua, care era mai povârnită, am simţit că nu mai pot să împing. La fiecare încercare, roaba venea înapoi peste mine. Singura soluţie era să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem într-un echilibru nu prea stabil, mi-am ridicat într-o doară ochii în sus, spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicat privirea, am transpirat şi mai tare, de data aceasta cu o sudoare rece. Proiectat în lumina soarelui, care-i amplifica şi totodată îi lichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos şi cu mustăţi galice, mă scruta cu o privire de oţel. Era Muscalu, brigadier şi criminal. Avea în mână o bâtă. Misiunea lui era să-i frângă în două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia, să-i pună să o reîncarce şi s-o suie la locul cuvenit. Am făcut un efort disperat şi, simţind cum îmi plesnesc venele pe tâmple, am reuşit să urnesc roaba şi s-o duc până sus. Nu ştiu de ce m-am pomenit că aşteptam din partea lui un semn de complicitate la isprava mea, ceva nedefinit, o încurajare poate, dacă nu chiar o fărâmă de admiraţie. Dar haidamacul privea de-acum în altă parte. Nu-l mai interesam. Şi deodată m-a cuprins ruşinea faţă de ce simţisem. Descoperisem la pândă în mine, în noi, dacă nu resursele pactizării cu cei care ne chinuiau, cel puţin disponibilitatea comunicării cu ei, dorinţa oarecum laşă de a-i domestici în folosul nostru şi de a le smulge bunăvoinţa. A fi în formă, mi-am zis, înseamnă şi altceva decât să te ţină fibra fizică. Cea mai expusă era, pare-se, fibra invizibilă a fiinţei noastre, cel mai uşor se topeau sau se atrofiau muşchii nevăzuţi ai sufletului.” (pp. 232-234).
 

Practic, întreagă această pagină detaliază, din unghiul unei experienţe personale, o propoziţie de deschidere, destul de enigmatică pentru cititorul postcomunist: „Săpam şanţul Canalului”. Lectorul de ultimă generaţie nu prea ştie ce înseamnă Canalul, prinde cu dificultate sensul activităţii date (a săpa şanţul Canalului), iar în curând va avea probabil nedumeriri şi asupra verbului „a săpa”. A săpa? A săpa şanţul Canalului? Când, unde, cum? De ce? What does it mean?
Departe de intenţia mea să fac un profil caricatural al tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei ştiu deja, cu o uimitoare maturitate, tot ce trebuie şi nu trebuie să ştie. Dar oricât de inocenţi sau de ignoranţi, de opaci sau de insensibili ar fi alţii dintre ei la lecţiile de istorie recentă şi la dramele generaţiilor precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de închisoare şi Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vor înţelege.
 

Adrian Oprescu, „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate”, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 368 p.
 

(Text semnat de Daniel Cristea-Enache, publicat inițial în „Idei în dialog”, nr. 11, noiembrie 2009, preluat apoi pe LaPunkt, martie 2013.)