Viena – un oras al petrecerilor

Petrecerile "Kakaniei"

Una dintre cele mai populare petreceri vieneze, pastrata chiar pâna astazi, poarta numele de "Fasching". Astfel este cunoscuta în Bavaria si chiar în zonele sasesti din Transilvania. Ea are corespondenti în celelalte parti ale Germaniei pe "Karneval" sau "Fastnacht". Avea loc la început în ultima seara dinaintea miercurii cenusii, ziua începerii Postului Pastelui catolic, pentru ca apoi sa se extinda la întreaga saptamâna precedenta acestei zile.

Timpul sarbatorii încânta omul plictisit al vremurilor trecute. Descriind "Fasching"-ul, Mozart uita de ore: "Noi am început seara la 6 si am terminat la 7. Cum, numai o ora? Nu, nu! Dimineata la ora 7!" Iar Maria Antoaneta pierdea notiunea posturilor religioase… Lumea învata sa se distreze inventând Balul. Nu numai institutie de distractie, antren si bucurie, ci si una stricta, de ceremonial si de impresie publica.

In fruntea petrecerilor din timpul "Fasching"-ului se situa Balul Operei, înconjurat de coroana nobilelor baluri: balul filarmonicii, al juristilor, al medicilor, al calaretilor, al cercului tehnicienilor, alaturi de nou venitul si nepretentiosul bal al vânatorilor. Lor li se adaugau multimi de concerte, baluri mascate, serate… Nu mai putin de 1 000 petreceri dansante încântau populatia. Sa tot traiesti!

Dar, în afara petrecerilor de proportii, ocazionate de diverse sarbatori, vienezul învata sa-ti petreaca timpul liber extrem de antrenant, în saloane.

Aici se aduna toti scriitorii si oamenii politici ai vremii. Dar la punctul lui de apogeu, în jurul anului 1900, salonul devine un sediu al unui fel de precenzura, locul unde se confrunta parerile contradictorii. Autorii încercau sa formeze aici aliante si sa obtina sprijinul mai marilor momentului. Puteau fi vazuti împreuna Franz Grillparzer si Eduard Bauernfeld, autori ai teatrului curtii, membri ai aristocratiei sau ai familiei regale, boemi de toate vârstele si categoriile. Conta valoarea artistica si literara, dar si… coloratura politica.

Printre primele personalitati ce au organizat un asemenea tip de salon a fost fermecatoarea sotie de bancher Fanni Arnstein, co-fondatoare a Societatii Prietenilor Muzicii, careia împaratul Iosif al II-lea (1765-1790) i-a oferit bratul în ciuda tuturor diferentelor de rang, declarând ca: "Frumusetea este peste tot Regina…"

Alaturi de ea îsi vor lega numele de astfel de initiative baroana Geimüller si actrita Julie Rettich. Franziska von Wertheimstein anima unul dintre marile saloane literare. La moartea sa, în 1907, lasa vila si gradina unde se tineau întâlnirile vienezilor pentru a se ridica o biblioteca si un parc public.

Petrecerile, balurile, cafenelele erau raspândite în toate straturile societatii. Cu sportul – un alt mod de petrecere a timpului liber – situatia se schimba în favoarea burgheziei mari si mici, lucru observabil si prin faptul ca odata cu diferite "discipline" sportive s-a importat si limba folosita în domeniul respectiv. Astfel, tenisul nu se putea juca, la început, decât în… englezeste.

Dar asa cum au aparut societati cu caracter sportiv, si celelalte domenii au început a-si crea propriile societati: de arta, stiinte sau muzica. Apar astfel "Societatea Prietenilor Muzicii" (1812), "Societatea austriaca de arta" (1850), "Clubul celor sapte" (1897).

Ironia si "întreprinderile  de distractii"

Rivalitatile si vechile comploturi, intrigile, bârfele spuse pe diferite voci erau, în fond, sarea si piperul vietii de cafenea, cârciumioara sau salon. Si într-o astfel de atmosfera, satira si parodia devin o adevarata caracteristica a Vienei, fiind folosite, mai ales, în asa-numitele "Kleinkunstbühnen" – scenele unui teatru de proportii reduse, asociat cu un cadru gastronomic pe masura.

Aceste mici teatre – printre cele mai pline de succes numarându-se K.K. Gardenbau-Gesellschaft, Etablissement Ronacher, Danzerâs Orpheum – aveau ca singur scop distractia publicului, ceea ce însemna, gratie gustului vremii, parodierea paturilor sociale. Nu rareori aici se produceau si remake-uri dupa operete celebre si chiar se interpretau lucrari clasice (Haydn sau Händel).

Dorinta de a distra a dus la nasterea unor adevarate "întreprinderi de distractii", cum ar fi "Noua lume a lui Schwender", în Hietzing, o suburbie a Vienei, dar si "A treia cafenea în Prater", unde era loc nici mai mult nici mai putin decât pentru 5 000 persoane.

Timpul cafenelelor

Intre saloane si cârciumi, cafenelele, cu mirosul îmbietor de cafea, tutun si… vorba, ocupa o pozitie aparte. Aduna oaspeti mult mai diversi, în comparatie cu primele, dar parca mai triati fata de ultima categorie.

Primele cafenele în Viena au apartinut negustorilor armeni, ei reprezentând, la început, si clientela.

Cafeaua devine elixirul specific, iar ziarele – sursa nenumaratelor discutii. Spiritele avangardiste ale fiecarei epoci si-au gasit aici adapostul, iar înflorirea deosebita a acestor stabilimente a coincis cu perioadele în care libertatea de opinie nu era îngradita. Un exemplu concludent poate fi Societatea de Filosofie din Viena ai carei membri se întâlneau la început în spatiul Cafenelei Kaiserhof, mult mai târziu, recunoscându-i-se valoarea si alocându-i-se un spatiu în cadrul Universitatii.

Tendinta spre individualism, dar si cresterea posibilitatilor de distractie au dus si la o specializare a cafenelelor. Existau, astfel, cafenele preponderent politice (Zum Rebhuhn), literare (Griensteidl) sau pentru jucatorii de biliard (Café Hugelmann) ori pentru cei de sah (Krone). Si aranjamentul interior oferea o nota de individualitate. Incaperea avea multe colturi si nise pentru masute, oaspetilor oferindu-li-se intimitatea si fiind feriti de asediul comunitatii. Aici se putea în voie discuta, bârfi, negocia, tese intrigi, comploturi, se puteau citi ziare si reviste, ba chiar si dormi sau sopti cuvinte de amor…

O exceptie de la regula o constituia în unele cafenele spatiul numit "Tronul casieritei", unde se dadeau "audiente" clientilor favoriti ai casei, un fel de gazda a saloanelor conservatoare.

Una dintre cele mai cunoscute cafenele ale Vienei a fost Griensteidl, un nume de familie ce a devenit o adevarata institutie. In anul 1844, farmacistul Heinrich Griensteidl a deschis la etajul întâi al unei case un mic local unde se servea cafea. Afacerea prosperând repede, el îsi va permite în 1847 sa se mute la parterul Palatului Herberstein. Localul, care s-a mai numit pentru scurt timp si Café National, si-a atins apogeul prin anii 1890, când sub boltile înnegrite de fum ale cafenelei se strângeau poetii gruparii JungWien (Tineretea Vieneza), printre care i-am enumera pe Hugo von Hoffmanstahl (1874-1929), autor de drame inspirate din Antichitate, si Arthur Schnitzler (1862-1931), evocatorul atmosferei din Viena de altadata.

Café Griensteidl a trebuit, din pacate, sa se închida în anul 1897, când a fost demolat Palatul Herberstein. Cunoscutii localului s-au mutat apoi în Café Zentral, iar când a fost si aceasta închisa, la Café Herrenhof. Dupa disparitia ultimului sanctuar, au cautat ceea ce ar fi putut sa le ofere aceeasi atmosfera, dar nimic nu a mai fost ca înainte…

Cârciuma – sufletul unei clase

Spre deosebire de cafenele, relativ târziu aparute în peisajul urban, cârciumioarele au o traditie bogata, în special pentru clasele de jos, dar nu numai. Toata istoria acestor localuri cu izuri de vin si bere este strabatuta de lupta dintre cârciumar si autoritate, ultima încercând permanent sa preia controlul pentru a putea participa la câstig, dar si pentru a mentine ordinea în oras.

Cârciumile si birturile erau localuri fara îngradiri de acces, centre de comunicare pentru toate paturile sociale si astfel atractive si pentru cei ce doreau sa dea acolo spectacole ca sa câstige un ban. Hotarâri prin care se interzicea cresterea pretului la vin sau bere dadeau posibilitatea adunarii aici si a celor fara nici un rost sau stapân, a calfelor de mestesugari, a slujitorilor de toate felurile sau a soldatilor. Mai existau, desigur, si bresle si corporatii care încercau sa se delimiteze de paturile de jos, astfel încât ele îsi aveau mesele lor rezervate sau chiar localuri întregi unde si puteau mânca împreuna la prânz. Astfel, existau hanuri sau berarii ale croitorilor, cosarilor, macelarilor, pielarilor sau ale negustorilor.

In timp, apare o noua discriminare, prin aranjarea de camere separate, mult distantate de strada. Un autor al vremii remarca: "Persoanele deosebite se vor duce la etajul întâi, unde exista camere mobilate frumos (sic!)." In aceasta categorie puteau intra: functionarii de cancelarie, artistii, studentii si orasenii din clasele mijlocii ce se întâlneau în asa-numitele "camere extra". In cârciumile de strada, "ordinare", se adunau lacheii, vizitiii, calfele si hamalii. Paturile mai sarace preferau berariile, caci o bere destul de buna costa cât cel mai ieftin vin, iar prin valoarea nutritiva, putea înlocui si o … masa.

Dar cârciumile nu erau numai centre de comunicare, ci ofereau si posibilitatea de a asculta muzica, de multe ori însotita si de dans, în functie de specificul localurilor, si "asezonate" cu bauturi alcoolice în plin spirit înfierbântat. Mult mai pasionale, în comparatie cu mai sus pomenitele cafenele, sedii pentru dezbateri, cârciumile erau un spatiu predilect al confruntarilor între convivi, de altercatii si injurii. Ordinea publica era pusa, uneori, la grea încercare…

In cârciuma, spre deosebire din nou de cafenea, se împartaseau impresii, se povestea în public ceea ce se întâmplase sau ceea ce se citise, astfel încât puteau aparea adevarate dezbateri publice – populare. Frica de stapânire disparea odata cu alcoolul, iar oamenii ajungeau sa discute despre probleme politice fara nici un fel de inhibitii, semn ca societatea civila începea sa functioneze.

Sfârsitul secolului XIX si începutul celui urmator a fost, pentru boemii si cosmopolitii locuitori ai Vienei, o vreme de efervescenta, un timp al creatorilor. De aici a rezultat un mod de viata, dar si o opera aparte în istoria culturii.