Nu știu cum ar fi arătat  cultura română, după selecția dogmatică, sângeroasă, întreprinsă de regimul  comunist, în oameni și idei, fără truda benedictină  a câtorva femei, în special fiice, cărora acest regim nu s-a mulțumit să le ucidă în închisoare părinții, ci le-au distrus sau pus sub obroc o  operă de o valoare infinit superioară celei pe care a fost în stare el însuși s-o inspire și s-o producă.

Mă gândesc întâi la Monica Lovinescu, păstrătoare a Agendelor, corespondenței, însemnărilor ambilor ei părinți, E. Lovinescu și  Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, dar și la Mariuca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu,  la  Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat,  la Nadia  Pandrea, fiica lui Petre Pandrea și la multe altele al căror nume nu-mi vine acum în minte, la fel de eroice. Ele au păstrat, sau  au scos de prin  arhive unde zăceau, confiscate, au citit, au pus cap la cap, au transcris, editat și adnotat opere fără de care  cultura noastră ar fi arătat cu siguranță altfel, fără a fi putut fi pe deplin conștienți de sărăcia ei.

Nu știu, dar asta s-a tot spus și îi consacru doar o paranteză, cum poți să mai fii, ca intelectual, nostalgic sau de stânga, după ce ai luat cunoștință cât de cât, fie și cu întârziere, fie și în mare, că nu se putea altfel, de proporțiile acestui prăpăd.  Pentru unii, optimiști și senini din oficiu, cultura  noastră ar fi arătat oricum bine, iar altora, ideea  de devotament, de hărnicie  spontană, răbdare, curiozitate de a scotoci prin ruine, după vestigii  ascunse, le apare ca un unghi de abordare  inadecvat  pentru un regim  ce avea de rezolvat mari inechități,decalaje și probleme sociale și colective, și pe care,  gânditorii aceștia, cu independența și cu ideile lor elitiste, nu  ar fi făcut decât să-l împiedice să le rezolve rapid și fără ezitare.

Revelația amară pe care o ai citindu-le cărțile ținute sub obroc, sau putrezind sub formă de manuscrise prin arhive scoase în ultimii  douăzeci și cinci de ani la iveală, este că în marea  lor majoritate, autorii aceștia erau animați de cel mai ardent interes față de asemenea probleme sociale și colective și de  rezolvarea lor și că viețile lor au fost de cele mai multe ori însuflețite de un patriotism și un umanism pe care  cei scăpați cu abilitate, sau prin noroc, de tăvălug, n-au fost în stare nici măcar să-l simuleze convingător. Însă nici una  dintre  aceste vieți nu mi s-a părut parcă mai tragic irosită decât viața lui Anton Golopenția, sociolog, etnolog, filosof, eseist și literat interbelic, monografist și colaborator al lui Dimitrie Gusti, funcționar de stat în primii doi ani ai regimului și răspunzând plin de bune intenții, intențiilor declarate ale acestuia, de a-și pune multa știință și competență  în slujba celor obidiți și umiliți. Era în fond, ceea ce făcuse cea mai mare parte a scurtei sale vieți, prin scris și prin activitate practică.

Mai ales despre imensa cantitate de texte de meditație,analiză, statistici,  cercetare , corespondență  rămasă  de pe urma lui n-am fi știut nimic fără efortul migălos și de lungă durată al fiicei sale de a le la iveală și de a le edita în condiții absolut exemplare. Fiindcă Sanda Golopenția nu este doar fiica lui Anton Golopenția și a Ștefaniei Cristescu Golopenția (etnolog, participantă la echipele de monografiști ale lui Dimitrie Gusti), doi  cărturari interbelici cu contribuții  de covârșitoare importanță în domeniul lor de activitate. Ea însăși profesoară universitară în Statele Unite ale Americii, specialistă antropologie, pragmatică,  etnologie, semiotica teatrului, literatură franceză,  este la rându-i autoare a unui însemnat număr de studii savante, conducătoare de doctorate, etc.. În tot ce a scris, și a scris enorm (Cartea Plecării, 1994, Vămile grave, 1999,  Intermemoria-Studii de pragmatică și antrolologie, 2001,  Chemarea mâinilor negative, 2002, Emigranții Carter, 2008, reprezintă doar câteva titluri), răzbate de asemenea un patriotism adânc, o iubire încrezătoare, calmă, sobră,  față de România,  căreia îi dedică toată munca ei devotată și bine făcută, neașteptând răsplată și recompensă.

Într-o prelegere ținută la Timișoara, în decembrie 2014, când i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest, Sanda Golopenția mărturisește cu simplitate și reținută emoție, modul firesc în care a făcut loc, în cariera și în timpul ei, acestei noi sarcini,fără ezitare asumată.

În septembrie 1952, când  tatăl ei, arestat inițial pentru a semna declarații ca martor în procesul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, moare, la nici 42 în  închisoarea Jilava, Sanda Golopenția avea  zece  ani. (Momentul arestării și tot ce a urmat după el, până la moartea părintelui, ne este relatat într-o carte răscolitoare, pe care am avut onoarea  și bucuria să o editez în colecția ACTUAL a editurii Curtea Veche, intitulată  Viața noastră cea de toate zilele, 2009). Fetița de atunci, descoperă abia 40 de ani mai târziu, în dosarul de anchetă al tatălui ei, numărând mii de pagini, scrisorile  pe care acesta, înțelegând că nu-i va mai vedea niciodată, le scrie  din arest soției, și celor doi copii ei săi: „Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărțile mele», spunea tatăl meu și, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcționa doar ca o încurajare și un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost și ne-a fost refuzat,  fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat.”

Începând din acel moment, tot ce a mai scris și înfăptuit Sanda Golopenția s-a împletit  inextricabil și  s-a impregnat  de acel  apel patern.  Mai mult decât să-și continue și ducă la bun sfârșit propria lucrare și în definitiv propriile îndatoriri profesionale, i-a răspuns fără ezitare, transformându-l în imperativ categoric.

Iar rezultatul  acestui efort colosal, care se adaugă propriei opere, constituie, fără nicio îndoială, monumentul cel mai impresionant pe care vreuna dintre fiicele invocate mai sus îl închină nu doar memoriei tatălui, asumată ca misiune, ci culturii române. El constă  din editarea  integrală a operei părinților ei, în care înseși textele ce le consemnează destinul se includ. Prima dintre aceste impresionante lucrări, întotdeauna minuțios și profesionist adnotate și comentate,  este  Ultima carte, 2001, reunind copiate de ea însăși,  filă cu filă, toate declarațiile în anchetă ale lui Anton Golopenția și însumând peste 800 de pagini format mare.  Următoarea lucrare, reunește textele științifice  ale lui Anton Golopenția, în două volume, publicate în  2002, sub titlul Opere complete,  Ștefania  Cristescu  Golopenția, Descântatul în Cornova Basarabia, reprezentând o reeditare, în 2003, Românii de la Est de Bug, însumând peste 1500 de pagini, în 2006, apoi masivul schimb de scrisori între Anton Golopenția și  soție, colaboratori, prieteni, rude,  în cele  patru volume intitulateRapsodia epistolară,  apărute între 2004 și 2014.