Generalităţi istorice şi metodologice-istoriografice  

Căderea României sub regimul comunist ateu de sorginte sovietică a impus plecarea şi/sau rămânerea în rândurilor emigraţiei politice din „lumea liberă” a anticomunisştilor, continuând astfel începutul pus la mijlocul secolul al XIX-lea în Europa apuseană de către participanţii tineri la Revoluţia din 1848. Ulterior, în Franţa perioadei postbelice a Războiului rece, exilaţii anticomunişti s-au grupat în mai multe asociaţii culturale printre care în anii 1980 şi prin Casa Română din Paris, importantă instituţie simbolică care dispunea de o colecţie de presă editată aproape în întregime de exilaţi (2). În plus, aceşti entuziaşti au preluat prin împrumut bilioteca şi arhiva Fundaţiei Regale Universitare Carol I, punând astfel laolaltă importante suporturi materiale ale memoriei trecutului pe care le-au pierdut neaşteptat prin incendiul din 1 aprilie 1984 (3). În epocă, majoritatea acestor publicaţii nu erau cunoscute direct cititorilor obişnuiţi din ţară ci doar prin intermediul emisiunilor de radio ale posturilor „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Un acces direct la paginile acestor importante publicaţii contestatare ale regimurilor politice dictatoriale comuniste le-au avut doar cei care au primit aprobarea de a consulta colecţiile din arhiva Securităţii. Ulterior, în primul deceniu al „democraţiei originale” postdecembriste, au devenit accesibile fără restricţii numai câteva titluri, în exemplare disparate şi prin eforturile bibliotecilor publice gen cea a Academiei Române (4).

Din cauza lipsei banilor pentru întreţinerea spaţiilor de păstrare a bibliotecii exilaţilor de la Paris, reconstituită sumar după incendiul pustiitor, în vara anului 2001 unele publicaţii au fost donate de Alexandru Ghika (preşedinte al Consiliului de Administraţie) şi Victor Popescu (secretarul Casei) bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă, la solicitarea directorului Andrei Nicolae Pippidi (5). Ulterior, după înfiinţarea bibliotecii şi arhivei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc în 2003, numărul acestor publicaţii ajunse în România a crescut constant, adăugându-li-se treptat şi importante fonduri arhivistice personale (6). Împotriva voinţei celor care le-au purtat de grijă până atunci, după noiembrie 2009 au trecut în patrimoniul nou înfiinţatului prin comasare Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (7). Deşi această sursă de informaţie este de o importanţă capitală pentru înţelegerea istoriei postbelice şi în ciuda efortului nostru al bibliotecarilor de a convinge cercetătorii şi publicul, din păcate numai două duzini de cititori au consultat colecţia de la I.R.I.R. Pe lângă lipsa de interes, o cauză importantă este dispersarea colecţiilor în Bucureşti şi întârzierea arhivării electronice de către instituţiile de profil, suplinită deocamdată parţial printr-o entuziastă iniţiativă personală a doctorandului Liviu Andrei Iacob, expatriat în Canada şi intersat îndeosebi de presa legionară. Ciudăţenia acestei indiferenţe este mai păguboasă prin  necunoaşterea trecutului românilor prezenţi anterior în locurile în care milioane de români au fugit din şi de ţară după 1989 în speranţa unei vieţi în care trupul să fie mulţumit cu orice plăceri iar conştiinţa să fie suficient de adormită încât să nu-i deranjeze cu mustrări oricât ar cădea în păcat.     
 

Tipologia presei exilului românesc anticomunist

Deşi caracterul politic anticomunist al exilului românesc a fost principalul criteriu de definire, totuşi a existat o tipologie variată a publicaţiilor pe hârtie, implicând o mare diversitate a subiectelor abordate şi a surselor acestora. Clasificarea publicaţiilor periodice se poate face pe baza mai multor criterii, în care cele mai relevante sunt cele profesionale şi de conţinut. O delimitare netă nu se poate face deoarece impresia generală este de „ghiveci”. Astfel, din punct de vedere al orientării politice, revistele exilului pot fi încadrate  în următoarele patru mari categorii: 1) revistele „exilului democratic” publicate de reprezentanţii Partidului Naţional Liberal, Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Social Democrat, având drept principală caracteristică bogăţia informaţiilor şi comentariilor despre politica R.S.R., dovadă a relaţiilor speciale avute cu posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, precum şi cu unele servicii de informaţii; 2) revistele „exilului totalitar” de orientare legionară, caracterizate îndeosebi prin discurs exaltat privitor la perioada interbelică, cu exagerări privind persoana „Căpitanului”, nostalgia ţării pierdute, agresivul militantism religios vechi-testamentar ascuns sub masca milosteniei nou-testamentare ortodoxe, extremismul, exclusivismul şi anacronismul politic, toate reliefate prin exacerbarea revizionismului maghiar, a pericolului sovietic şi printr-un antisemitism temperat de teama unei riposte a autorităţilor statelor gazdă; 3) revistele exilului monarhist şi antonescian, cu accente virulent anticomuniste şi vindicative la adresa foştilor lideri ai guvernărilor interbelice; 4) revistele exilului colaboraţionist, care s-au deconspirat prin lipsa criticilor explicite la adresa politicii criminale interne a regimului, propagându-i în schimb teoriile mincinoase privind pericolul extern reprezentat de imperialismul sovietic şi revizionismul maghiar. Din punct de vedere religios clasificarea se poate face pe baza denominaţiunii cultelor, cât şi în interiorul acestora în cazul disputelor fratricide precum cea ortodoxă. Deseori foarte active ca limbaj politic, libere de rigorile cenzurii din ţară sau supuse acestora, în funcţie de editori, au fost dublate de alte publicaţii periodice gen almanahuri, uneori mai pline de duhovnicie decât revistele. Din punct de vedere al profesiunilor cititorilor, s-au publicat titluri şi conţinuturi explicite pentru literaţi, studenţi, militari şi muncitori. Totodată, cei intersaţi au publicat şi titluri ascunse sub sugestiva formulă „Buletin Informativ”, ceea ce trădează cine era în spatele lor, sursa „documentării” şi a unor anunţuri politice surprinzătoare pentru momentul publicării, confirmate ulterior peste ani prin impunerea sângeroasă a guvernării detestatelor personaje politice ale falimentarei „democraţii originale” postdecembriste.

O altă tipologie poate fi făcută şi din punct de vedere al surselor de finanţare: de stat şi particulare, externe şi interne. Un caz special este cel al trilunarului guvernamental „Glasul patriei” (8), editat în ţară cu ajutorul unei pleiade de mari intelectuali anticomunişti eliberaţi anticipat din detenţia politică. A fost adresat exclusiv exilului ca „organ” de propagandă al Comitetului Român pentru Repatriere, înfiinţat la 18 noiembrie 1955 după model sovietic (9). Ulterior, titlul a fost schimbat în 1972 cu „Tribuna României” şi continuat după 1989 cu „Curierul românesc” editat de Fundaţia Culturală Română (10), respectiv „România culturală” publicată de Institutul Cultural Român în variantă electronică (11).

Tot aşa de greu se poate face o diferenţiere netă din punct de vedere al conţinutului pentru că, în cele mai multe cazuri, subiectele politice coexistau cu cele culturale şi religioase, iar articolele cu tematică istorică erau tratate împreună cu cele care reflectau evenimente ale momentului apariţiei. Cele mai politizate teme istorice au fost momentele desăvârşirii unităţii statale şi proclamării monarhiei (24 ianuarie şi 1 decembrie, respectiv 10 mai), drama momentului pierderilor teritoriale din vara anului 1940 şi relaţiile cu vecinii maghiari, controversata lovitură de stat de la 23 august 1944 şi obsedanta dramă a Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa sub ocupaţia sovietică.

În funcţie de provenienţă şi de implicaţiile naţionale sau internaţionale ale conţinutului, se pot delimita patru mari categorii de informaţii: 1) despre exil în general, care au reflectat, în principal, diverse iniţiative politice de unificare. Sursele documentare au fost reprezentate de însăşi exilaţii „angajaţi”, care reprezentau o minoritate numerică de sub un procent. Ca metodă, îşi trimiteau articole prin poştă şi fax, reflectând astfel propria activitate politică, culturală, socială, ştiinţifică şi religioasă; 2) ştiri politice, economice, sociale şi culturale din ţară şi despre ţară, subiectul predilect constituindu-l încălcările flagrante ale drepturilor omului. Sursele folosite au fost presa oficială, disidenţii, proaspeţii exilaţi, rapoartele organismelor internaţionale şi cele ale Bucureştiului solicitate de organismele O.N.U., serviciile de informaţii şi agenţiile de presă din Occident, personalul ambasadelor străine la Bucureşti, presa internaţională etc.; 3) ştiri din actualitatea internaţională cu implicaţii asupra ţării, remarcându-se subiectele despre relaţiile sovieto-americane şi situaţia statelor „captive” în „blocul socialist”; 4) mişcarea sectară „ecumenistă”, colaborările şi disputele religioase fratricide între cultele creştine şi în interiorul Bisericii Ortodoxe, multe provocate de orgolii personale şi instituţionale, deseori sporite prin implicarea factorului politic extern şi intern.

Cât priveşte impactul acestor publicaţii asupra guvernării comuniste, sunt relevante măsurile de răzbunare care au mers până la răpiri şi atentate cu bombă împotriva celor mai virulenţi anticomunişti şi instituţii. Arhivistic, avem o apreciere deosebită consemnată în documentele păstrate în arhiva fostei Securităţii, conform căreia „presa emigraţiei reacţionare îşi îndreaptă atenţia mai ales spre următoarele probleme: Denigrarea măsurilor luate de P.C.R. şi statul român în domeniul politicii de industrializare a ţării şi a eficienţei economiei noastre naţionale; Pretinsa stare de mizerie a ţărănimii cooperatiste, cerând ca soluţie revenirea la proprietatea privată; Lipsa de drepturi şi libertăţii cetăţeneşti, argumentată îndeosebi cu faptul că românilor nu li se dă posibilitatea să călătorească în state capitaliste; Pretinsa lipsă de libertăţi religioase a cetăţenilor din România” (12).
 

Revista literară anticomunistă „Drum”

Revista literară anticomunistă de factură legionară „Drum” a fost publicată din septembrie 1963 timp de două decenii la Ciudad de Mexico, sub egida Asociaţiei Enciclopedice Române. A fost redactată în S.U.A. de Vasile Posteucă (13), Nicolae Petra (14), Ion Cârja (15) şi John Halmaghi (16). A avut o periodicitate aleatorie, de la două luni la început şi până în 1966, respectiv trimestrială ulterior, cu unele numere duble sau triple. Are format tip ziar, cu dimensiunile 16,2 x 22,4 cm până în 1980, apoi 28,7 x 44,2 cm. Are un număr variabil de pagini, între 16 şi 32, respectiv între 8 şi 12  în perioada 1967-1974.

Intenţia declarată a editorilor a fost aceea de a continua în exil publicarea literaturii româneşti autentice, liberă de cenzura politică, aşa cum se făcuse în revista bucovineană „Iconar” în perioada interbelică. Acest crez literar a fost afirmat de Posteucă în 1963 şi Halmaghi în 1973 şi 1979, ambii susţinând necesitatea păstrării valorilor autentice româneşti în afara ţării aflată vremelnic sub guvernarea comunistă antinaţională (17). În aceste condiţii, a avut loc şi o controversă între cei doi şi filozoful Constantin Noica, acuzat pe bună dreptate de colaborare cu regimul dictatorial comunist antiromânesc (19). Imposibilitatea întoarcerii acasă, drama şi datoriile exilaţilor au fost scoase în evidenţă şi de Nicolae Novac în 1969 (20) şi Vasile Posteucă într-un text publicat postum (21).

Principalii colaboratori au fost editorii şi Nicolae Novac (Aurel D. Bugariu) (22), Vianor Bendescu, J.N. Manzatti (23), Dumitru Bacu (24), Vasile Lepădat, Octavian Buhociu (25), Al. Petru Silistreanu, Ioan Cuşa (26), Mira Simian (27), Michael Titus, Dorina Ienciu, Ştefan Baciu (28), I.G. Dimitriu (29), Vasile Iasinschi, Ion Sân-Georgiu (30), Horia Stamatu (Stamatopol) (31), Virgil Ierunca (Untaru) (32), Ştefan Munteanu (33), Ioan I. Mirea (34), Mihai Cismărescu (35), Vintilă Horia (Caftangioglu) (36).

Principalele rubrici publicate au fost: „Iconar”, cu note şi articole semnate de V. Posteucă; „Crestături”, N. Petra; „Carnet”, N. Petra şi N. Novac; „Chenar bucovinean”; „Cronica literară”, Alexandru Ionescu Lungu; „Mărturii” de la cititori. Se adaugă într-un număr şi instructivele rubrici „Cărţi primite la redacţie”, cu nominalizări şi mici recenzii ale celor 23 de titluri (37), respectiv „Bibliografie” cu titluri de studii, nuvele, volume de istorie şi poezie, ziare şi reviste (38). Totodată, au fost publicate reproduceri din Mihai Eminescu şi Nae Ionescu (39).
Centenarul poetului George Coşbuc a fost aniversat cu un număr tematic în august 1966, în care au semnat numeroşi exilaţi, printre care: N. Novac, „Veşnicul George Coşbuc”; V. Lepădat, „George Casian Coşbuc: Curriculum vitae”; O. Buhociu, „Poezie şi etnografie la George Coşbuc”; I. Cârja, „Ingenuitatea în poezia lui Coşbuc”.

Nicolae Novac, prin apelul din articolul „Literatura românescă din exil” publicat la începutul anului 1967, a propus realizarea unei antologii a liricii româneşti din exil, proiect nerealizat” (40).

Un alt număr comemorativ important a fost dedicat lui Vasile Posteucă ca dovadă a regretului despărţirii prin moarte. Au semnat îndureraţi dr. Alexandru Ronnett, V. Bendescu, Arhimandritul Roman Braga, Ştefan Baciu, Ioan Mirea, Ioan Călvărăşan, preotul greco-catolic Ioan Filip, prof. Donald Newcomb (Mankato State College), Ioan N. Manzatti, general Platon Chirnoagă, Mircea Popescu, Faust Brădescu, Vasile C. Bârsan, preot Nicolai Zelea, Sergiu Grossu, Nicu Dima, Demetrius Leontieş, prof. Nicolae Iliescu, Emil Popa, Nicolae Damaschin, redacţiile „Solia” şi „Ţara şi exilul”. I s-au dedicat şi poeziile Lui Vasile Posteucă (Dorina Ienciu), În memoria lui V.P. (Valentin A. Cantor) şi Moartea poetului (Ion Cicală) (41).

Cea mai importantă rubrică poetică a fost „Poeme din închisori”, care a anticipat viitorul volum omonim prin ineditele Răsvrătire, Întoarcerea din cruciadă, Rugă (42), Canalul (43), Jnepii, Din Aiud (44), Portretul, Crezul, Rădăcini, Don Quixote (45), Imn morţilor (46), Rapsodia Maramureşului, Rugăciune (47), Ploaia şi Lipitoarea (48). Cele 120 de pagini alcătuite de Vasile Posteucă şi Nicolae Novac cuprind „poezii culese din Aiud şi din alte închisori” de doi români refugiaţi în Occident (49): Nicu Dima şi Octavian Sigarto (50). Volumul a fost tipărit de dr. Ion Cârjă şi profesorii Vasile Mihăilescu şi Eugen Lozovan (51), la Editura Drum din Madrid în anul 1970 (52). Cele 600 de exemplare (53) au fost scoase la vânzare cu numai 3 $ (54), mărunţiş despre care Nicolae Novac afirma că „nu poate plăti suferinţele prin care au trecut cei ce au creat în celule aceste poeme ale celei mai triste antologii din istoria literară a lumii” (55). Mulţi sufletişti au răspuns apelului privind sprijinirea financiară a apariţiei revistei şi volumelor publicate de editura „Drum” (56), unii dorind să rămână anonimi (57). Bucuria publicării a fost exprimată prin înghesuiala la cumpărare, elogii şi mulţumiri precum cele adresate de profesoara Rodica Boţoman din Cleveland (58) şi persoanele care şi-au ascuns identitatea sub iniţiale (59). Editorii au publicat şi o nemulţumire a unui anonim, considerată îndreptăţită deoarece acesta era un cunoscător al subiectului, ca fost deţinut politic (60). Prompţi, în chiar numărul următor, editorii au publicat poemul solicitat (61).

Despre mesajul revistei, la sfârşitul anului 1970 un astfel de cititor aprecia: „Ca impresie personală, Vă spun că revista Dv. e pesimistă. Văzând atâtea căderi, desigur că Vă plasaţi pe un teren realist-spiritualist, pregătindu-Vă de sacrificiu, dar eu cred că Dumnezeu nu doarme (R.B.)” (62). Altul, un universitar, era mai entuziast: „Am avut un an academic încărcat şi o împovărătoare sesiune de vară. Toate au conspirat parcă să mă facă să neglijez legături pe care nu le vreau amorţite. Vreau să ştiţi că citim DRUM cu mintea şi cu inima. Nu mai vorbesc de Poemele din închisori. Sunt sguduitoare. Mii de mulţumiri pentru foaie şi pentru eleganta plachetă. (B.C.)” (63).         

Un al doilea volum s-a aflat în pregătire pentru publicare prin solicitarea şi tipărirea în revistă a altor poezii inedite (64) gen Scrisoarea tatii, A fost odată, Om, Lui Stere, Voi câţi veţi fi (65). Acest proiect nu s-a mai realizat ci altul, abia în 1982: Poezii din închisori, monumentala culegere de Zahu Pană, cu un cuvânt introductiv de Vintilă Horia, la Editura Cuvântul Românesc, 600 de pagini în 1000 de exemplare (66). În momentul susţinerii acestei comunicări, 1 octombrie 2011, nu eram la curent cu controversele legate de alcătuirea şi publicarea acestei antologii (67), astfel încât nu am putut răspunde la întrebarea din public referitoare la el şi nici curioasa profesoară universitară nu m-a ajutat, dacă avea habar. Aşa, tot dând curs invitaţiilor la muncă venite din partea terţilor, am ajuns să perseverez de 15 ani în căutarea „acului în carul cu fân”, asumându-mi orice risc în căutarea adevărului despre minciunile liderilor Mişcării Legionare.