The two topics of this article, forbidden during the Communist era, deal with the first major episode of the Soviet starvation policy, which served as a model for the Stalinist episodes of 1931-1933, 1946-1947, and the mass refuge of the population to Romania. Both are analyzed from the perspective of the relief action for the Jewish population in Transnistria. Lead by doctor Bacilieri and supported by the authorities in Bucharest, this endevour had both an internal component (the contribution of the State and of the local private organizations) and an external one (the contribution of the American and European relief organizations). Besides the mechanism of the operation, the dramatic internal situation of the region occupied by Soviet Russia is also relevant.
 
Cele două teme ale articolului, interzise în era comunistă, privesc primul episod major al politicii sovietice de înfometare, care a servit drept model pentru episoadele staliniste din anii 1931-1933, 1946-1947, precum şi refugiul masiv în România. Ambele subiecte sunt analizate din perspectiva acţiunii de ajutorare a populaţiei evreieşti din Transnistria. Acţiunea umanitară condusă de către doctorul Bacilieri şi sprijinită de autorităţile de la Bucureşti a avut o componentă internă (contribuţia statului şi a organizaţiilor private locale) şi una externă (contribuţia organizaţiilor europene şi a celor americane). Pe lângă mecanismul de funcţionare al operaţiunii, este relevată situaţia internă dramatică din teritoriul ocupat de Rusia sovietică.
 
Exodul populaţiei înfometate din regiunea transnistreană, unul din efectele devastatoare ale primei mari foamete din spaţiul ex-sovietic, cunoscută în istoriografie ca „foametea leninistă”, a pus autorităţile statului naţional unitar român în faţa unui dosar umanitar şi de securitate cu implicaţii profunde atât în plan intern, cât şi extern[1]. Către sfârşitul anului 1921, date fiind cotele greu de imaginat ale dezastrului economico-social din Ucraina, dar mai ales perspectiva din ce în ce mai clară a faptului că transformările din teritoriile ocupate de Rusia sovietică au caracter ireversibil,  numărul nefericiţilor care asaltau frontiera cu România atingea cifre fără precedent. Zeci de mii de oameni aglomeraţi în raioanele de pe malul stâng al Nistrului, autohtoni sau provenind din diverse regiuni ale fostului imperiu ţarist, priveau cu disperare şi speranţă în direcţia frontierei române. Pentru factorii politici interesaţi de evoluţiile din Ţara Sovietelor, dar mai ales pentru organizaţiile de ajutorare, devenise clar că asistenţa nu se putea limita la susţinerea directă şi indirectă a refugiaţilor/emigranţilor care reuşeau să evadeze. În condiţiile extinderii acţiunilor umanitare americană şi europeană în diverse regiuni ale Ucrainei, în special, prin intermediul organizaţiei American Relief Administration (ARA)[2], mai devenise evident că Transnistria, din cauza dificultăţilor majore de transport, rămânea inaccesibilă chiar şi pentru cel mai apropiat centru important - Odessa. În acest context s-a pus problema acută a intervenţiei de pe teritoriul României.